Părintele Dumitru Stăniloae - teologul iubirii şi al desăvârşirii creştine

„L-am căutat pe Dumnezeu în oamenii din satul meu, apoi în cărți, în idei și în simboluri. Dar acestea nu-mi dădeau nici pace, nici dragoste. Într-o zi, am descoperit în scrierile Sfinților Părinți că este posibil să-L întâlnești pe Dumnezeu cu adevărat în rugăciune. Atunci, cu multă răbdare, m-am așezat pe treabă. Astfel, am înțeles, puțin câte puțin, că Dumnezeu este aproape, că mă iubește și că, lăsându-mă umplut de iubirea Lui, inima mea se deschide celorlalți. Am înțeles că iubirea este comuniune cu Dumnezeu și cu cel de lângă tine. Și că, fără această comuniune, lumea nu este decât tristețe, rușine, dezolare, masacre. Numai dacă va voi să trăiască în această iubire, lumea va cunoaște viața veșnică” (părintele Dumitru Stăniloae).

Părintele profesor Dumitru Stăniloae (1903-1993) este cel mai important teolog ortodox al veacului al XX-lea. Atât pentru viața sa duhovnicească înaltă, după modelul Sfinților Părinți, pe care i-a iubit, i-a tradus și ale căror învă­țături le-a împlinit desăvârșit, cât și pentru opera sa monumentală, inspirată de Dumnezeu și aprofundând învățăturile cele mai importante și cu impact practic asupra vieții duhov­nicești, s-a bucurat de nenumărate aprecieri, ale unor teologi străini, dar și români.

Olivier Clement considera că, în existența sa bimilenară, creș­tinismul s-a bucurat de prezența și lucrarea providențială a patru mari personalități, care, prin viața și prin opera lor, au in­fluențat covârșitor evoluția cre­dinței dreptmăritoare. Acestea s-au succedat la un interval de timp de șapte-opt veacuri una de alta. Cea dintâi astfel de personalitate este, potrivit teologului ortodox francez, Sfântul Ioan Evanghelistul, a cărui ultimă lucrare din canonul Noului Testament - Apocalipsa, nu a fost nici măcar astăzi deplin înțe­leasă și tâlcuită, fiind o carte profetică. Cea de-a doua personalitate marcantă a creștinătății este Sfântul Ioan Damaschinul, cel care, la cumpăna dintre veacul al șap­telea și al optulea, a elaborat prima sinteză a doctrinei sau a învă­țăturii de credință creștină. Sfântului Grigorie ­Palama, cea de-a treia perso­na­litate creștină, care a trăit după șapte veacuri, îi datorăm prima sinteză a marilor curente de spiritualitate ortodoxă. Și, la alte șapte secole, a patra personalitate providențială a Ortodoxiei, cel care a reîntors teologia creș­tină la izvoarele ei autentice - operele Sfinților Părinți, pe care i-a tradus, explicat și întregit - părintele profesor Dumitru Stăniloae.

Jurgen Moltmann l-a numit „teologul iubirii”, iubirea intratrinitară fiind, pentru părintele profesor, „structura supremei iubiri”. Mai mult chiar, datorită profunzimii reflecțiilor sale ­morale și teologice, a fost socotit a fi al doilea gânditor al veacului al XX-lea ca importanță, după Heidegger.

Mai presus de toate, părintele profesor Dumitru Stăniloae constituie o binecuvântare pe care Dumnezeu a trimis-o neamului nostru, în vremuri de cruntă prigoană atee, pentru a ține aprinsă flacăra credinței și a ne călăuzi pe calea mântuirii. Un dar de mare preț pe care Același Iubitor de oameni Dumnezeu l-a oferit Ortodoxiei românești și universale.

Opera părintelui Dumitru Teologul - descoperire și împărtășire a iubirii lui Dumnezeu față de lume și față de om 

Opera sa monumentală este absolut imposibil de sintetizat și recenzat, cu atât mai puțin într-un modest articol omagial. Aproape că nu există secție sau disciplină teologică pe care părintele Dumitru Teologul să nu o fi îmbogățit cu lucrări de esență și consistență. A debutat cu studii de Istorie bisericească și Teologie liturgică și pastorală, pentru ca apoi, odată cu traducerea operelor fundamentale ale Sfinților Părinți normativi pentru credința ortodoxă, precum Sfântul Grigorie Palama, Sfântul Maxim Mărturisitorul, Sfântul Simeon Noul Teolog, Sfântul Atanasie cel Mare, Sfântul Chiril al Alexandriei, Sfântul Macarie Egipteanul, Sfântul Grigorie de Nyssa, pentru a-i menționa pe cei mai importanți, să se adâncească în scrieri de mare profunzime dogmatică și ascetică.

La aceste traduceri fundamentale s-au adăugat studii de reflecție personală asupra Ortodoxiei și a românismului, dar mai ales asupra temelor centrale ale teologiei ortodoxe și a trăirii creștine. Dacă prin volumul Iisus Hristos și restaurarea omului  (Sibiu, 1943) L-a descoperit și L-a prezentat pe Dumnezeu ca fiind apropiat lumii și sufletului omenesc, prin monumentala Teologie Dogmatică Ortodoxă, publicată în trei volume, în anul 1978, alături de toate celelalte adevăruri de credință, interpretate în duhul Sfinților Părinți și în „cugetul Bisericii”, a arătat că Dumnezeu poate fi cunoscut în împrejurările concrete ale vieții noastre sau ale semenilor noștri. Aceasta este o cunoaștere exis­tențială, dramatică și palpitantă, pe calea împlinirilor sau a binecuvântărilor ori prin intermediul încercărilor și al necazurilor.

Spiritualitatea Ortodoxă, publicată în anul 1981, ca al treilea volum al Teologiei Morale Ortodoxe, pentru institutele de teologie ortodoxă, demonstrează caracterul profund experimental al metodei de teologhisire a părintelui profesor. Prin acest tratat de ascetică și mistică ortodoxă, părintele Stăniloae se vădește a fi nu un teolog de birou, preocupat de pură spe­culație, ci un mistic experimental, căutând îmbunătățirea și desăvârșirea vieții duhov­nicești.

Precum o menționează, încă din primele pagini ale volumului Spiritualitate și comuniune în Liturghia Ortodoxă (Craiova, 1986), urcușul spiritual individual al creștinului nu își dobân­dește adevărata lui împlinire decât atunci când este dublat de un urcuș eclesial, liturgic și sacramental, prin participarea la viața Bisericii, la Sfânta Liturghie, „inima Ortodoxiei”, și prin împărtășirea graduală, mintală și sacramentală cu Domnul Hristos, aceasta culminând în Sfânta Euharistie.

Toate aceste eforturi duhov­nicești și experiențe mistice supra­firești au fost descrise de către Sfântul Simeon Noul Teolog în celebrele Imnuri ale iubirii dumnezeiești, pe care părintele profesor Dumitru Stăniloae le-a tradus în pagini de un lirism aparte și le-a însoțit cu note explicative de o profunzime duhovnicească de excepție.

Prin traducerea Filocaliei, părintele Dumitru Stăniloae „a adus cerul Ortodoxiei pe pământul românesc”

Opera sa de suflet și de căpătâi, la a cărei traducere și îmbogățire s-a ostenit mai bine de jumătate de viață, o constituie Filocalia, comoara de mare preț a spiritualității ortodoxe, cuprinzând scrierile Sfinților Părinți dintr-un interval de peste un mileniu și care ne arată, precum inspirat o spune titlul ei, „cum se poate omul curăți, lumina și desăvârși”. Este unanim recunoscut faptul că părintele profesor nu a fost doar un inspirat traducător al acestor scrieri ascetico-mistice, pe care ni le-a dăruit într-un limbaj de un farmec duhovnicesc inegalabil, în „limba vechilor Cazanii”, ci, în același timp, este un interpret și un întregitor al acestor scrieri. Este suficient să facem referire la amplele introduceri și note de subsol, în care cititorul familiarizat cu înăl­țimile gândirii filocalice și cu profunzimea analizelor părintelui Stăniloae poate constata că teologul român nuanțează și adâncește învă­țături esențiale ale unor Părinți normativi pentru credința noastră, precum Sfântul Maxim Mărturisitorul, Sfântul Simeon Noul Teolog sau Sfântul Grigorie Palama, pentru a-i menționa pe cei mai importanți.

Referindu-se la colecția scrierilor filocalice, părintele Serafim Popescu, de la Mănăstirea Sâmbăta de Sus, spunea că, prin traducerea acestor opere duhov­nicești, părintele Stăniloae „a adus cerul Ortodoxiei pe pământ românesc”. Prin aceasta, teologul român este, pe bună dreptate, un „teolog neopatristic”, care s-a ostenit pentru întoarce­rea teologiei ortodoxe la izvoarele ei autentice - scrierile Sfin­ților Părinți -, aducând la lumină, din negura veacurilor, operele marilor Părinți ai Ortodoxiei. Dar, totodată, luminat de Dumnezeu și inspirat de duhul scriitorilor patristici, a dus mai departe învățăturile lor, teoretic, și experimental, prin metoda sa de teologhisire și prin propria sa trăire.

Distinsa doamnă Virginia Popa, director al bibliotecii care poartă numele părintelui Dumitru Stăniloae, din cadrul Facultății de Teologie din Iași, inventaria, într-un volum publicat în urmă cu zece ani și la a cărui adăugire lucrează neostenit, faptul că o sumară și incompletă inventariere a operei marelui teolog român cuprindea: 35 de volume de reflecție personală, în limba română; 47 de volume publicate în limbi străine; 49 de volume de traduceri din operele Sfinților Părinți și ale scriitorilor bisericești fundamentali pentru cunoașterea ethosului ortodox; 970 de studii și articole în limba română și 140 publicate în limbi străine, 47 de predici și cuvântări; 81 de ­interviuri. Iar repertorizarea lor, precum și a operelor, în special a tezelor de doctorat, consacrate prezentării personalității și temelor gândirii lui, susținute și publicate în țară sau în străinătate este încă în derulare. O operă cu adevărat fundamentală și monumentală, pentru care părintele profesor Dumitru Stăniloae a fost apreciat cu numeroase titluri de Doctor Honoris Causa (Tesalonic - 1976; Paris - 1981; Belgrad - 1982, Atena - 1992) și a fost ales membru al Academiei Române, în anul 1991, cu titlu onorific, iar din anul următor, ca membru titular.

În toată această lucrare științifică, dar mai ales duhovnicească, alături de Dumnezeu, i-a fost distinsa doamnă preoteasă Maria, despre care părintele profesor Stăniloae spunea că era un adevărat înger ocrotitor, precum și familia: fiica Lidia și nepotul Dumitraș.

Teologia părintelui Dumitru Stăniloae - o teologie a dragostei și a bucuriei, a vederii și a îndumnezeirii 

Referindu-se la „taina teologiei”, părintele profesor considera că aceasta nu este efectul unei lucrări raționale, speculative, ci experimentale și mistice. Pentru a păstra fidelitatea față de izvoarele și filonul ei, dar și pentru a putea influența lumea și sufletul creștin, teologia ortodoxă trebuie să fie tradițio­nală, dar și creatoare; să păstreze fidelitatea față de Biserică și responsabilitatea față de credincioși; să descopere adevărurile istorice și doctrinare din trecut, cu deschidere spre viitor; să fie apostolică și patristică, prin sursele ei, dar și contemporană cu lumea actuală și profetic-eshatologică; misionară și mărturisitoare; o teologie a bucuriei și a comuniunii; apofatică și experimentală, conducând spre îndumnezeire și, datorită tuturor acestor trăsături ale ei, o teologie doxologică, desăvâr­șită în rugăciune.

Teologia ortodoxă nu este o simplă vorbire despre Dumnezeu, oricât de adâncă ar fi aceasta și oricât de înalt ar fi ea prezentată, ci convorbire, împreună-vorbire cu Dumnezeu, realizată în stare de rugăciune curată. Astfel, teologia răsăriteană este o harismă sau un dar pe care Dumnezeu îl dăruiește nu atât minților înalte, cât mai ales sufletelor curate. Iar adevărații teologi sunt sfinții Bisericii, care, în ciuda faptului că unii dintre ei nu au avut școli înalte, au avut o trăire profundă, iar Dumnezeu, în dragostea Sa ne­s­fâr­șită, le-a descoperit din tainele dumnezeirii Sale.

Spre deosebire de cunoaș­terea științifică, rațională sau discursivă, al cărei progres este condiționat de insistența asupra obiectului cercetării, în cu­noaș­terea duhovnicească, cheia ­progresului nu o constituie speculația asupra cărților Sfintei Scripturi și a operelor Sfinților Părinți, ci despătimirea, adică eliberarea de păcate și de patimi și cultivarea virtuților creștine, al căror izvor este Însuși Dumnezeu. Progresând într-o viață curată, creștinul descoperă multitudine și plenitudine de taine ale vieții duhovnicești. Pe de o parte, mintea sa tot mai curată și mai curățită de păcate dobân­dește capacitatea de a pătrunde tot mai adânc în tainele vieții spirituale, iar pe de altă parte, Dumnezeu, văzând și pre­țuindu-i eforturile, îi descoperă tot mai multe și mai înalte din acestea.

Înaltpreasfințitul Kallistos Ware, care a arătat o înaltă prețuire operei părintelui profesor, considera că teologia acestuia este o teologie a iubirii și a comuniunii; o teologie trinitară, care pune în valoare un dublu adevăr: transcendența lui Dumnezeu, dar și imanența Lui față de om și față de lume, fiind o teologie a transfigurării cosmice a lumii, în rațiunile ei supra­firești, către „taina sau misterul materiei înduhovnicite”, despre care teologul român a vorbit în detalii bogate și inegalate.

Mai adăugăm la această caracterizare faptul că teologia părintelui profesor Dumitru Stăniloae se remarcă prin fidelitatea ei desăvârșită față de învă­țăturile tradiționale ale Bisericii și prin actualitatea sau capacitatea ei excepțională de contextualizare, făcându-se accesibilă și înțeleasă fiecărei epoci și omului contemporan; o teologie în care erudiția științifică se îmbină în modul cel mai înalt cu trăirea duhovnicească; în care profunzimea textului se împle­tește cu abordarea creativă. Și toate acestea, exprimate într-un limbaj de o frumusețe duhovnicească aparte.

Atunci când era apreciată o lucrare sau o idee de-a sa, părintele profesor răspundea smerit: „Atât mi-a descoperit mie Dumnezeu!”. Însă oricine cercetează și aprofundează opera sa constată cu ușurință că Dumnezeu, Cel Căruia I-a slujit întreaga viață, prin cuvânt și scris, dar mai ales prin faptă și prin exemplul sublim, i-a descoperit multitudine de taine și de adevăruri mântuitoare, pe care, la rândul său, a dorit să le transmită și să le împărtășească lumii, spre a ei mântuire.

În același timp, părintele Dumitru Teologul spunea că s-ar bucura să constate cum opera sa fecundează sau inspiră cercetarea și trăirea spirituală a teologilor contemporani, precum și a generațiilor care vor veni, spre îmbunătățirea morală a vieții și a lumii.

Pentru teologia sa experimentală, o teologie a cunoașterii, a trăirii și a simțirii, dar mai ales pentru viața sa morală îmbunătățită, călită prin proba încercărilor, pe care le-a primit și le-a purtat cu răbdare și demnitate morală, spre exersare și desăvârșire în virtute, trecerea părintelui Dumitru Teologul, din tratate, cărți și manuale, în calendar și sinaxare este o binecuvântare din partea lui Dumnezeu și negrăită bucurie pentru sufletul creștin, iubitor de mântuire, un act deplin justificat și cu dragoste așteptat.