Prin toată lucrarea sa bisericească, național patriotică și culturală, Episcopul Nicolae Popovici rămâne un arhiereu emblematic al Bisericii Ortodoxe Transilvane și al întregii Ortodoxii românești. El
Timotei Ursu a pășit pe cărarea veșniciei
Cu câteva zile în urmă, o veste foarte tristă a trecut Oceanul și a ajuns până la noi. Regizorul, scenaristul, dramaturgul și jurnalistul Timotei Ursu „s-a mutat de pe pământ la cer și din moarte la viață”. Născut la 22 ianuarie 1939, în Timișoara, din părinții Magdalena și cunoscutul muzicolog Nicolae Ursu, tânărul Timotei a studiat la Liceul „Constantin Diaconovici Loga” din orașul natal, a urmat cursurile Facultății de Filologie și Istorie a Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca și, apoi, pe cele ale Institutului de Artă Teatrală și Cinematografică „Ion Luca Caragiale” din București.
De-a lungul anilor a lucrat la Televiziunea Română, a fost crainic de televiziune și radio, lector universitar la IATC, profesor și director al Școlii Populare de Artă.
Întrucât a avut curajul de a critica cenzura comunistă, a fost interzis în România și nevoit să o părăsească, în anul 1986 stabilindu-se definitiv în Statele Unite ale Americii.
Bine pregătit din punct de vedere profesional, în SUA a lucrat ca jurnalist, fiind corespondent la BBC și la revista „New York Magazine”. De asemenea, a înființat revista „Foaie” și a fost director al ziarului „Lumea liberă”.
Timotei Ursu a fost, totodată, unul din cei mai cunoscuți și apreciați regizori de film și teatru, dar și autor a numeroase scenarii de film. Om de cultură și știință, Timotei Ursu a realizat, de-a lungul vieții, sute de reportaje și a participat, cu comunicări științifice, la diferite simpozioane în SUA, iar după 1990 și în țara sa natală. Studiile și cercetările sale s-au concretizat și în cărțile pe care le-a scris și le-a lăsat moștenire culturii române.
Pentru prolifica sa activitate, a fost ales membru al Uniunii Scriitorilor, al Uniunii Ziariștilor Profesioniști și al Academiei Oamenilor de Știință din România.
TVR Cultural i-a adus un pios omagiu în seara zilei de 7 august, când a difuzat piesa „Ultima oră”, a lui Mihail Sebastian, montată de Timotei Ursu în anul 1979.
Nevoit să trăiască departe de țară, Timotei Ursu a purtat mereu în suflet dorul după locurile natale și nostalgia anilor copilăriei sale în Șanovița, satul cu ulițele largi, înconjurat de livezile cu pomi fructiferi și rugile (nedeile) petrecute cu neamurile la tradiționalele hore, în armoniile vechilor cântece populare bănățene.
Din păcate, nu l-am întâlnit niciodată pe nepotul lui Moș Cola, cum era poreclit bunicul său, cel care l-a fascinat cu povestirile sale, însă am corespondat cu el în ultimii ani. Mari bucurii i-am făcut atunci când i-am scris că am fost cu Corul parohial „Doina Banatului”, dirijat de către tatăl său între anii 1943 şi 1946, la cimitirul central din Cluj-Napoca, am igienizat mormântul părinților lui și al fratelui său Horia și am săvârșit, pentru ei, slujba Parastasului.
I-am trimis de acolo fotografii și înregistrări, iar el ne-a mulțumit cu bucurie mare și cu adâncă emoție. I-am scris apoi că am hotărât să oficiem o Sfântă Liturghie, împreună cu corul parohiei, în satul părinților, al bunicilor și al strămoșilor lui și să oficiem slujba de parastas chiar la mormântul bunicilor, pe care tare mult i-a iubit. Și de acolo i-am trimis fotografii și înregistrări, iar el a răspuns cu multă căldură sufletească și recunoștință, ba chiar a virat o sumă substanțială pentru Corala „Doina Banatului”.
Acum, exilatul Timotei Ursu s-a întors acasă, acolo unde toți pământenii mergem și „unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, ci viață fără de sfârșit!”
Odată cu plecarea lui pe cărarea Împărăției lui Dumnezeu, istoria din Șanovița a familiei Ursu, vrednică de pomenire și de cinstire, se încheie. Urmașii fiilor de plugari ai Șanoviței, Nicolae Ursu și Timotei Ursu, odrăsliți din neam de credincioși și de cântăreți de strană, au scris o pagină luminoasă în istoria Bisericii, culturii, artei și științei naționale, cu reverberații internaționale.
Vor mai naște, oare, satele noastre românești, tot mai neglijate, părăsite și lipsite de instituții școlare și culturale, ale căror tradiții folclorice se pierd pe zi ce trece, fii și fiice de talia acestor minunați înaintași, iubitori de Biserică, de valorile morale, de țară și de Dumnezeu?