Învierea Domnului - „înnoirea“ omului şi a întregii creaţii

†  P I M E N,

DIN MILOSTIVIREA LUI DUMNEZEU

ARHIEPISCOP AL SUCEVEI ŞI RĂDĂUŢILOR

Iubitului nostru cler, cinului monahal şi binecredincioşilor creştini din de Dumnezeu pă­zita noastră Arhiepiscopie, har, milă şi pace de la Dumnezeu - Tatăl, iar de la noi arhierească binecuvântare.

IUBIŢI CREDINCIOŞI,

Bucuria sărbătorii Învierii Domnului este darul lui Dum­nezeu; această bucurie sfântă o trăim în adâncul inimii noastre şi o mărturisim cu salutul pascal: „Hristos a înviat!“ la care răs­­pundem: „Adevărat a în­vi­at!“; încredinţarea noastră ne­stră­mutată în adevărul faptului Învierii este temeluită pe înseşi cuvintele Mântuitorului spuse apostolilor Săi: „Fiul O­mu­lui va să fie dat în mâinile oa­menilor. Şi-L vor omorî, dar a treia zi va învia“ (Mat. 17, 22-23).

Mântuitorul după ce a în­viat, S-a arătat, pe rând, până la înălţarea Sa la cer, femeilor mironosiţe, apostolilor şi fraţi­lor, adică oamenilor adunaţi în jurul apostolilor, „prin multe sem­ne doveditoare ş…ţ vorbind despre împărăţia lui Dumne­zeu“ (F.A. 1, 3).

Faptul învierii Mântuito­ru­lui ne-a dat încredinţarea ne­clintită că şi noi vom învia cu trupul la obşteasca înviere (I Cor. 15-20). Această încre­din­ţare ne-a fost împărtăşită şi în cuvintele: „Aceasta este voia Tatălui Meu, ca oricine vede pe Fiul şi crede în El să aibă viaţă veşnică şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi“ (Ioan 6, 40). De aici înţelegem că viaţa noastră nu se sfârşeşte odată cu moartea trupului, ci ea continuă, sufletul fiind nemuritor; la obşteas­ca înviere sufletul se va uni cu trupul, care va fi un „trup du­hov­nicesc“ (I Cor. 15, 44). Dacă la obşteasca înviere toate tru­pu­rile vor învia, nu toate tru­purile se vor împărtăşi de slava lui Dumnezeu; credinţa cea dreaptă, faptele de milostenie, viaţa de sfinţenie  chezăşuiesc învierea spre viaţa veşnică întru fericire (Ioan 5, 29).

În limbajul Sfintei Scripturi şi cel al slujbelor pentru cei morţi, moartea noastră cu tru­pul se numeşte adormire, iar tre­zirea din acest somn se numeşte înviere.

La obşteasca înviere, nu numai omul, ci şi întreaga creaţie a lui Dumnezeu, cerul şi pă­mân­tul, se vor împărtăşi de veş­mân­tul duhovnicesc, de o înno­ire, du­pă cum spune Mântui­to­rul în Sfânta Sa Evanghelie (Mat. 19, 28); atunci va fi „cer nou şi pă­mânt nou“, după cum citim în Cartea Apocalipsa (21, 1).

Faptul „înnoirii“ omului şi al întregii creaţii, credincioşii Bi­sericii noastre îl mărturisesc prin pregătirea pentru întâmpinarea marii sărbători a Învie­rii Domnului; astfel, fac ordine şi curăţenie în casele lor de lo­cuit şi chiar în gospodărie, vă­ruiesc atât interiorul, cât şi exteriorul caselor cu var care are culoarea albă, simbolul luminii slavei lui Dumnezeu şi, odată cu aceasta, se înnoiesc şi cu hai­­ne pentru trup, iar pentru su­flet se înnoiesc prin Sfânta Tai­nă a Pocăinţei, mărturi­sin­du-şi păca­tele şi se împărtăşesc cu Prea­sfântul Trup şi Sânge al Mân­tuitorului nostru Iisus Hristos; în timpul slujbei la biserică ţin în mână lumânarea aprinsă.

Chipul înnoit al omului în­viat şi al întregii creaţii ne este sugerat, înfăţişat, în sfintele icoane, pictate după canoanele – regulile sfintei noastre Bise­rici Ortodoxe; nimbul de aur ca­re înconjoară capul sfântului, fondul de aur al icoanei a­ra­tă tocmai starea de sfin­ţenie, de în­no­ire petrecută după obşteas­ca înviere; în icoana ortodoxă totul este înfăţişat într-un fel, exprimat în cuvinte consacrate, anu­me: „dematerializat, dar nu derealizat; realist, dar nu naturalist“; totul este duhovnicesc şi nimic pământesc (I Cor. 15, 44). Pri­vin­du-le şi rugându-ne înaintea lor, în­ţelegem şi simţim că tru­pu­rile lor sunt cu adevărat temple ale Duhului Sfânt; sfinţii sunt în­făţişaţi în stare de ru­găciune, de rugăciune împreună cu celelalte persoane sfinte pictate pe pereţii sfântului locaş de în­chinare. Ei se roagă împreună cu noi, simţim, deci, duhul de co­mu­niune între ei, între ei şi noi şi, cu toţii împreună, înăl­ţând că­tre Domnul rugăciuni de cere­re, de laudă, de mul­ţu­mire şi slă­vire a lui Dumnezeu, Crea­to­rul cerului şi al pământului, pur­tătorul de grijă, aju­tă­torul şi Mântuitorul tuturor celor care-L iubesc, Îl cinstesc şi-L mărturi­sesc prin faptele de milostenie, de ajutorare a „fra­ţilor prea mici ai Mântuitoru­lui“ (Mat. 25, 40).

DREPTMĂRITORI CREŞ­TINI,

Trăim într-o lume foarte fră­mântată, tulburată sufleteşte; o lume, care tot mai mult pare că se înstrăinează de respec­tarea şi împlinirea legilor şi poruncilor lui Dumnezeu, po­runci şi legi care sunt ca nişte făclii călăuzitoare pe calea vieţii pământeşti, pe ca­lea vieţii care duce la dobândirea îm­părăţiei lui Dumnezeu. Psal­mul 118 este una din călăuzele, unul din dascălii, povăţuitorii şi pedagogii care ne învaţă cum să trăim viaţa noastră pământească pentru a putea dobândi pe cea cerească. Poruncile lui Dum­ne­zeu, împlinindu-le, ne dau pricepere, înţelepciune, tă­rie sufle­tească în toate cele pe care le gân­dim şi le înfăptuim.

Greu a fost de trăit creş­tineşte în timpul regimului comunist – ateu, dar astăzi se pare că este şi mai greu; toate s-au răsturnat, după cum spu­ne Sfântul Ioan Gură de Aur, „cu josul în sus“: educaţia ti­ne­retului în şcoală, statutul familiei, legiuit de Dumnezeu, care în­seamnă căsătoria dintr-un bărbat şi o femeie, şi nu ca în Sodoma, care a fost pedepsită „cu ploaie de pucioasă şi foc din cer de la Dumnezeu“ (Fac. 19, 24), „nedreptatea şi hoţia sunt la ele acasă“ şi multe, multe fapte străine şi chiar potrivnice legilor lui Dumnezeu, dăună­toa­re atât trupului, cât şi sufletului omului şi nu în ultimul rând naturii creaţiei lui Dum­nezeu prin poluarea atmosferei şi modificările genetice care şu­brezesc sănătatea şi scurtează viaţa tuturor:  a oamenilor, a a­ni­­malelor, a plantelor ş.a.

Să ne străduim, cu ajutorul lui Dumnezeu, să străbatem hăţişul atâtor stări de lucruri ne­fireşti, luând pildă de la îna­in­taşii noştri care au trăit în tim­pul regimului comunist – a­teu; să ne pilduim de la măr­tu­ri­sitorii şi martirii credinţei noas­tre creştine care au um­plut temniţele, de la cei care au dus crucea trăirii creştine în afa­ra temniţelor, ţara întreagă fiind o „temniţă“ în care omul nu avea dreptul şi libertatea de gândire şi înfăptuire pentru păstrarea a tot ce înseamnă va­loare de ordin religios, moral, cultural şi chiar economic.

Facem amintire în acest cuvânt pastoral doar de o singură persoană fără a uita pe majoritatea covârşitoare a fiilor Bise­ricii şi ai neamului nostru ro­mâ­nesc, anume de Părintele Pa­tri­arh Justinian, care a stat dârz la câr­ma corabiei Bisericii, condu­când-o pe valurile vieţii, atât de învolburate, cu înţelepciune şi dă­ruire apostolică. Astfel, a a­si­­gurat slujirea în bise­rici a Sfin­telor Taine, păstra­rea şi în­griji­rea valorilor de patrimoniu na­ţio­­nal, desfăşu­ra­rea neîntrerup­tă a învăţă­mân­tului teologic, a pu­­blicaţii­lor bisericeşti; a po­vă­ţu­it clerul şi credincioşii ca în slu­­jirea şi trăirea vieţii lor să fie pre­zentă şi slujirea socială, aju­tora­rea celor aflaţi în lipsuri şi ne­ca­zuri; a promovat dragostea pen­­­tru muncă, ca fiind „cea mai de preţ comoară pentru om“ (Pil­de 12, 27).

IUBIŢI CREDINCIOŞI,

Să trăim cu deplina încre­dinţare să nu ne împuţinăm sufleteşte, „Dumnezeu nu se lasă batjocorit“ (Gal. 6, 7), ştiind că „porţile iadului nu vor birui Bi­se­rica lui Hristos“ (Mat. 16, 18).

Rog pe Bunul Dumnezeu ca sărbătoarea Sfintelor Paşti să o trăiţi cu pace, sănătate, întru bucuria mântuirii!

În ziua luminată a Sfintelor Paşti vă întâmpin cu salutul pascal:

    HRISTOS A ÎNVIAT!

Al vostru de tot binele voitor şi către Domnul statornic ru­gă­tor,

† P I M E N

ARHIEPISCOP AL SUCEVEI ŞI RĂDĂUŢILOR

Dată în reşedinţa noastră arhie­piscopală din Suceava, la sărbă­toa­rea Învierii Domnului, anul mântui­rii 2017, aprilie, 16.