Moştenirea Împărăţiei Cereşti

Zilele sărbătoreşti în care ne aflăm, trăim o realitate îndeobşte socotită ca moştenire sfântă, fiind cea mai bogată în mănunchiul altor praznice creştine, evidenţiind faptul că fiecare fiinţă venită pe lume poartă o zestre străveche pe care are datoria să o înmulţească pentru a o lăsa cu prisosinţă urmaşilor.

Şi aceasta nu este doar pământească, lăsând să se întrevadă limpede partea sufletească. De fapt, înţelegem prin moştenire dobândirea de bunuri materiale, morale sau spirituale de la înaintaşi, cele din urmă totuşi având întâietate. Se conchide că ceea ce cuprinde termenul a constituit în cursul vremii obiect de cercetare şi definire atât în domeniul laic, cât şi în cel religios. Obişnuit în sensul ultim se referă la tradiţii, datini, obiceiuri sau alte lăsăminte cultivate după preferinţa comună sau ataşamentul faţă de trecut. Cu privire la sfera înţelegerii bisericeşti se poate spune că este mult cuprinzătoare, dar în miez priveşte lucrarea mântuirii. Sunt edificatoare citirile sfinte ale înseşi zilei praznicului, Apostolul referindu-se la adopţiunea sau înfierea oamenilor de către Dumnezeu, prin înomenirea sau întruparea Fiului Său, pentru ca Acesta făcându-Se asemenea lor să-i apropie cu iubire până la jertfă; iar Evanghelia, dând pilde de conştiinţa apartenenţei la altă realitate pe magii scrutători ai destinului lumii şi soli de seamă ai pământenilor ce aduc Pruncului nou-născut daruri purtătoare de simboluri spirituale. Mesia nu Se arată ca un stăpânitor pământesc, ci drept împlinitorul idealurilor nobile de totdeauna şi de pretutindeni ale omenirii. Istoria biblică, confirmată într-un fel şi de conştiinţa popoarelor, concretizată în moşteniri din vremi imemoriale, arată că dintru început omul a fost înzestrat bogat de către Creatorul său spre a se desăvârşi. În locul împlinirii misiunii în libertate deplină de alegere, a sărăcit în a voi binele, devenind rob al răutăţii. O întoarcere era cerută, dar pe altă cale, ca şi aceea urmată de cei amintiţi şi care începe cu Însuşi Cel ce zice despre Sine „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine. Dacă M-aţi fi cunoscut pe Mine, şi pe Tatăl Meu L-aţi fi cunoscut; dar de acum Îl cunoaşteţi pe El şi L-aţi şi văzut“. Adevărata cale a vieţii desigur că va ocoli totdeauna calea pierzării, care nu este de la Cel ce ţine toate. Succesiunea în fapt a moştenirii cereşti, odată cu naşterea, trebuie să asigure veşnicia oferită iniţial, iar aceasta, printr-o renaştere sau naştere din nou, prin harul lui Dumnezeu în Tainele Bisericii. Mântuitorul Însuşi lămureşte: „De nu se va naşte cineva de sus, nu va putea să vadă Împărăţia lui Dumnezeu… De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în Împărăţia lui Dumnezeu. Ce este născut din trup, trup este; şi ce este născut din Duh, duh este.“ Biserica prin imnografia ei tâlcuieşte înţelesul astfel: „Taina cea din veac ascunsă şi de îngeri neştiută, prin tine, Născătoare de Dumnezeu, celor de pe pământ s-a arătat, Dumnezeu întrupându-Se întru unire neamestecată şi crucea de bunăvoie pentru noi primind; prin care, înviind pe cel dintâi zidit, a mântuit din moarte sufletele noastre.“ Omul, fiind un mic univers, oglindind pe cel mare, prin restaurarea în fiinţa sa a chipului lui Dumnezeu, aduce prinos Creatorului înnoirea întregii făpturi peste care dintru început a fost pus ca stăpân, departe de starea robiei.

Iubiţi fraţi şi surori în Hristos Domnul,

Încercând adâncirea înţelegerii sensului moştenirii cereşti de către oameni şi rostului întrupării Mântuitorului în acest context, este cu cale a reaminti cuvintele Apostolului neamurilor ascultate la Sfânta Liturghie din însăşi ziua praznicului: „Iar când a venit plinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege, ca pe cei de sub Lege să-i răscumpere, ca să dobândim înfierea. Şi pentru că sunteţi fii, a trimis Dumnezeu pe Duhul Fiului Său în inimile noastre, care strigă: Avva, Părinte! Astfel dar, nu mai eşti rob, ci fiu; iar de eşti fiu, eşti şi moştenitor al lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos.“ De la sine inspiraţia divină a Sfântului Pavel este limpede. În legătura învăţăturii de credinţă s-ar putea ilustra prin pilda fiului risipitor, care a cerut de la tatăl său partea sa de avere, ce odată primită a cheltuit-o fără socoteală în lume, pentru că, atunci când şi-a revenit în fire din sărăcia în care a ajuns, s-a întors la casa părintească, nădăjduind că dragostea celor apropiaţi, urmărindu-l mereu, chiar în rătăcire, îi va asigura măcar starea de slugă sau rob. Or, peste aşteptări, a fost reprimit în demnitatea de fiu, fratele lui însuşi apărând ca luând aminte sfatul părintelui de a fi îngăduitor cu cel pierdut ce s-a aflat, atât prin propria-i voinţă, cât şi prin dragostea alor săi. Dacă în Biserică ne numim fraţi, iar cu smerenia care se cuvine arătată şi robi ai lui Dumnezeu, Lui I ne adresăm ca Unui Părinte al tuturor, din a Cărui moştenire ne rugăm să fim părtaşi. În rugăciunea finală a Sfintei Liturghii cerem stăruitor „mântuieşte, Doamne, poporul Tău şi binecuvântează moştenirea Ta…“ Moştenirea de care este vorba se lămureşte şi în alte texte ca una „veşnică a lui Dumnezeu“. Bunăoară tot Sfântul Pavel scrie: „Aţi fost pecetluiţi cu Sfântul Duh al făgăduinţei, Care este arvuna moştenirii noastre, spre răscumpărarea celor dobândiţi de El şi spre lauda slavei Sale“. „Făgăduinţa are în vedere bunurile viitoare, spirituale pe care le dă Dumnezeu, aici, pe pământ, în parte, ca o arvună sau garanţie a moştenirii. Între acestea, de amintit iertarea păcatelor, sfinţirea, înfierea sau ridicarea la starea de fii ai lui Dumnezeu prin har, care se mai numeşte şi: răscumpărare, mântuire, dreptate, împărăţie, îndumnezeire, slavă sau moştenire. Mântuirea deplină, moştenirea slavei împărăţiei veşnice sau cereşti o va da Dumnezeu abia în viaţa cealaltă, după Înviere şi judecata din urmă.“ Această moştenire este însăşi împărăţirea sfinţilor cu Hristos, în împărăţia Lui şi a lui Dumnezeu. […]

Dreptmăritori creştini şi creştine,

După cum s-a reîmprospătat în conştiinţa tuturor fiilor Bisericii noastre, prin Pastorala Sfântului Sinod pentru prima Duminică din Postul Naşterii Domnului, privind însemnătatea Anului omagial euharistic al Sfintei Spovedanii şi al Sfintei Împărtăşanii, precum şi a Anului comemorativ al Sfinţilor Martiri Brâncoveni, adică la trei veacuri de la moartea lor martirică, odată cu sfintele sărbători se încheie şirul manifestărilor consacrate unei tematici mult folositoare întăririi credinţei moştenite cu scumpătate din cei dintâi ani ai creştinismului. Grăitor este faptul că spre cercetarea conştiinţei prin Taina Mărturisirii şi, totodată, spre apropierea cu vrednicie de Sfânta Împărtăşanie, rugăciunea ce se înalţă la Sfânta Liturghie stăruie în afirmarea folosului acestora pentru moştenirea împărăţiei cerurilor, astfel încât, fiecare credincios să devină moştean al veşniciei fericite lângă tronul slavei dumnezeieşti. Împlinirea rugăciunii presupune strădania continuă de valorificare a moştenirii ce vine din tezaurul cel neîmpuţinat al credinţei Bisericii. Fiecare generaţie creştină şi-a dat partea cuvenită la sporirea moştenirii bisericeşti. Pentru Ortodoxia românească contribuţia brâncovenească este cunoscută ca una dintre cele mai de seamă. Ea s-a răsfrânt şi asupra Ortodoxiei de pretutindeni, rămânând ca mărturie operele nemuritoare ale culturii şi spiritualităţii noastre, cărţi şi odoare bisericeşti, edificii sau monumente într-un stil unanim apreciat pentru originalitatea lui. Numărul ctitorilor ce au lăsat moşteniri nepieritoare spre pomenire veşnică este mare, tuturor păstrând cuvenita recunoştinţă, cu hotărârea de a le urma exemplul. Nu ar fi de prisos să amintim între ei, trei dintre ierarhii Bisericii româneşti care au încheiat călătoria vieţii pământeşti în anul ce se sfârşeşte, şi anume vrednicul de pomenire Mitropolit al Banatului, dr. Nicolae Corneanu, fost Episcop al Aradului, ca şi Arhiepiscopul Romanului şi Bacăului, Eftimie Luca, şi Arhiepiscopul Râmnicului, Gherasim Cristea, a căror moştenire o cinstim cu sincera dorinţă ca obştea să o sporească pe mai departe. La doliul îndătinat, cu precădere pentru cel dintâi, am adaos însă mângâierea punerii în lumină a înfăptuirilor celor cinci ani de la ridicarea la rangul de Arhiepiscopie a eparhiei Aradului, act datorat dragostei ierarhilor membri ai Sfântului Sinod, în frunte cu Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române. Nutrind ca întotdeauna cele mai alese simţăminte unii pentru alţii, potrivit datinilor moştenite de sfintele sărbători, ne împărtăşim urările creştineşti, pentru împliniri bogate de viaţă şi lucrare spre folosul obştesc şi slava lui Dumnezeu, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, Amin.

Al vostru, de tot binele doritor,

† Timotei
Arhiepiscop al Aradului