Plinire pascală şi pastorală

Cei cărora se adresează aceste rânduri sau cuvinte au şi răspuns în gând, scris sau vorbit, dând confirmarea primirii întocmai a vestirii Învierii Domnului. Cu certitudine adaugă şi acceptarea celor care se împărtăşesc în legătura minunatului fapt pe care îl privim acum dintr-unul din multele unghiuri sub care se înfăţişează sufletului omenesc, întărind credinţa dăinuirii veşnice.

Privirea la rândul său se vrea îndreptată spre un plan pascal, totodată şi pastoral, socotit mai potrivit pentru consolidarea conlucrării în Biserică între cei care au răspunderea călăuzirii şi cei călăuziţi spre mântuire, adică cler şi credincioşi. Ceea ce se poate vedea în această perspectivă este asemenea armoniei dintre sfera termenilor pascal şi pastoral. Cum se cunoaşte, primul se referă la sărbătoarea ca atare a Sfintelor Paşti, înţelegând atât tradiţia religioasă, cât şi cea laică sau populară; al doilea priveşte un mediu natural, nu mai puţin şi supranatural, de un pitoresc comun, în care atât fiinţele cuvântătoare, cât şi cele necuvântătoare, în virtutea zestrei primite de la Creator, îşi împart viaţa după reguli paradisiace. Or, înţelesurile se împletesc, ştiind că păstoritul se numără între cele dintâi îndeletniciri ale oamenilor, moştenite cu sfinţenie, iar păstorii, cutreierând lumea în căutarea hranei pentru turme şi având mereu deasupra bolta cerului, încearcă să o străbată cu ochii minţii, împlinind ceea ce înseamnă în limba noastră cuvântul Paşti, adică trecere, dar în sens bisericesc şi cea de pe pământ la cer, de la moarte la viaţă. Aşadar, iată un timp pascal şi un loc pastoral în grija Bisericii şi învederat cu participarea întregii lumi. Un cadru material dobândeşte o implicaţie spirituală aparte. Nu este străin faptul că din vechime punerea în comparaţie din partea oamenilor a unor însuşiri proprii cu a celor din lumea vieţuitoarelor sau a vegetalelor a scos în evidenţă apropieri care au primit o consistenţă aparte; pentru unii dezvoltându-se cele bune, pentru alţii cele rele. De pildă, luând cele istorisite în Sfânta Scriptură despre cei dintâi fii ai protopărinţilor Adam şi Eva, adică fraţii Cain şi Abel; cel dintâi lucrător de pământ, stăpânit de invidia că lucrul de păstor al fratelui său era mai bun la jertfa adusă lui Dumnezeu, l-a ucis. Or, Abel manifesta bunătatea şi blândeţea caracteristice oilor pe care le păştea. Ca victimă a fratelui său, în cugetarea teologică prefigurează pe Mântuitorul Însuşi, care se aduce pe Sine jertfă pentru păcatele lumii. În obiceiul popoarelor vechi, mielul este considerat ca sacrificiul prin excelenţă ce se poate aduce divinităţii, întrunind însuşiri ca: dulceaţă, nevinovăţie, curăţie. Mielul pascal, adică cel jertfit la momentul Paştelui iudaic la plecarea din Egipt, este tot o prefigurare a Mântuitorului în jertfa Sa de ispăşire pentru mulţi. Deşi reprezentarea Păstorului celui bun, adică a Domnului Însuşi, împreună cu mielul, apare încă din primele veacuri creştine, nu a fost cultivată de iconografie.

Iubiţi fraţi şi surori în Hristos Domnul,

Lucrarea pe care căutăm să o adâncim se defineşte ca pascală prin însăşi jertfa adusă de Mântuitorul şi care este cerută de orice bună plinire, iar ca pastorală, prin frumuseţea şi scopul ei în Biserică. Astfel, cercetând legătura dintre păstor şi turmă, stăruim asupra grijii Creatorului faţă de creaţie. Ţinând seama de metaforele folosite, se poate înţelege că păstorul, ca stăpân al turmei, are mijlocul principal de comunicare cuvântul. Vorbind despre Păstorul Cel bun şi oile Sale, zice: „Cel ce nu intră pe uşă în staulul oilor, ci sare pe aiurea, acela este fur şi tâlhar. Iar cel ce intră pe uşă este păstorul oilor. Acestuia, portarul îi deschide şi oile ascultă de glasul lui, şi oile sale le cheamă pe nume şi le mână afară. Şi câte le scoate afară, pe toate ale sale, merge înaintea lor, şi oile merg după el căci cunosc glasul lui. Iar după un străin ele nu vor merge, ci vor fugi de el, pentru că nu cunosc glasul străinilor.“ În limbajul Bisericii, adesea termenul de stăpân este sinonim pentru păstorul adevăratei turme, care ea însăşi este cuvântătoare sau raţională şi cugetătoare. Desigur, în acest context, mielul, ca roadă a turmei, moşteneşte cele mai alese însuşiri ale acesteia; de aceea el este şi alesul pentru jertfa ce se cuvine adusă doar lui Dumnezeu. La rândul său, ca stăpân al oilor, păstorul este oricând gata să se jertfească pentru ele. Astfel zice Domnul în continuare: „Eu sunt păstorul cel bun… (care) îşi pune sufletul pentru oile sale. Iar cel plătit şi cel care nu este păstor, şi ale cărui oi nu sunt ale lui, vede lupul venind şi lasă oile şi fuge; şi lupul le răpeşte şi le risipeşte“. El este păstorul suprem şi universal şi, în consecinţă, Apostolii îl numesc „Păstorul cel Mare“ sau „Păstorul şi Episcopul sau Păzitorul“, precum şi „Arhipăstorul Bisericii“, cele din urmă titluri mai ales raportându-se la ierarhia păstorilor rânduiţi şi îndemnaţi să păstorească turma lui Dumnezeu. Arătarea Domnului la Marea Tiberiadei sfinţilor Săi Apostoli lămureşte încă mai bine înţelesul misiunii pastorale prin următorul imn: „Arătându-te pe Tine Ucenicilor Tăi, Mântuitorule, după Înviere, lui Simon i-ai dat iarăşi paşterea oilor, spre răsplătirea dragostei, adică purtarea de grijă de a le păstori pe dânsele. Pentru aceasta, iertându-i căderea din vremea patimilor, ai şi zis: «De mă iubeşti, Petre, păstoreşte mieluşeii mei, păstoreşte oile mele». Iar el îndată arătându-şi iubirea prietenească a întrebat despre celălalt învăţăcel. Cu ale căror rugăciuni Hristoase, turma Ta păzeşte-o de lupii cei ce o risipesc pe dânsa“. […]

Jertfa Mielului va avea ca urmare triumful Său asupra celor ce L-au jertfit, cum descoperă ultima carte a Sfintei Scripturi prin cuvintele: „Mielul îi va birui, pentru că este Domnul domnilor şi Împăratul împăraţilor şi vor birui şi cei împreună cu El - chemaţi şi aleşi şi credincioşi.“ Acestea întregind cele ce s-au scris, adică: „Fericiţi cei chemaţi la cina nunţii Mielului!“ Tâlcuirea acestor cuvinte, aparţinând unuia dintre încercaţii teologi români, lămureşte aşa: „Acolo este Mirele şi nunta neprihănită cu Mireasa Lui (Biserica); acolo e bucurie necurmată şi legătura tainică a lui Dumnezeu cu cei credincioşi Lui“.

Dreptmăritori creştini şi creştine,

În legătură cu numirea de Bun Păstor, Mântuitorul adaugă şi aceea că e uşa prin care „de va intra cineva se va mântui şi va intra şi va ieşi şi păşune va afla“… Despre hrana pentru turma cuvântătoare Sfântul Părinte amintit menţionează că nu este iarba trecătoare, ci florile veşnice, care fac parte din alt peisaj al unui cadru pastoral. Este vorba de o păşune duhovnicească oferită de Păstorul Hristos, jertfit pentru oile Sale, ca acestea să aibă viaţă din belşug. Ea constă în dreapta învăţătură a Evangheliei păstrată şi interpretată fără greş de Biserică şi-n harul mântuitor al Sfintelor Taine. Clerul, luând seama la cele trei misiuni ale Mântuitorului, adică profetică sau învăţătorească, sacerdotală sau sfinţitoare şi împărătească sau conducătoare, angajează printr-o pastoraţie înţeleaptă credincioşii într-o lucrare susţinută atât pe plan monastic, cât şi de enorie spre deprinderea unei învăţături temeinice de credinţă şi trăire adevărată creştină, ajutând la buna chivernisire bisericească, materială şi spirituală. Anul omagial al misiunii parohiei şi mănăstirii azi este ilustrativ pentru aceasta. Pe tot parcursul acestuia, având şi pilda celui care a arătat că Liturghia continuă şi după săvârşirea dumnezeieştii ei slujbe, şi în viaţa de fiecare zi, în legăturile Bisericii, Sfântul Ioan Gură de Aur şi luând călăuzitori pe marii păstori de suflete din cuprinsul Patriarhiei Române, preoţi şi mireni se străduiesc spre împlinirea celor cuvenite. În această privinţă, împreună cu grija Sfântului Sinod, avem imboldul Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, care la Duminica Ortodoxiei sau a dreptei credinţe şi adevăratei trăiri a împlinit un sfert de veac de la primirea marelui dar al arhieriei, dovedindu-se mereu arhipăstorul neobosit al dreptmăritorilor români de pretutindeni. Felicitându-ne reciproc cu toţii de Sfintele Paşti, înălţăm rugăciune stăruitoare către Păstorul cel Bun ca darurile Învierii Sale, de viaţă, sănătate şi înzilire să le reverse cu spor peste toţi şi toate, spre mulţumirea tuturor şi slava lui Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Amin.

Al vostru, de tot binele doritor şi către Domnul rugător,

† Timotei
Arhiepiscop al Aradului