Praznicul înomenirii lui Hristos

Sărbătorim din nou praznicul înomenirii lui Hristos. Încă o dată ni se vădeşte taina cea din veac ascunsă şi de îngeri neştiută. Iar din adâncul iconomiei lui Dumnezeu se revarsă peste noi zorii mântuirii şi focul cel nemistuit al dragostei de om şi de făptură. Nici un praznic al creştinătăţii nu are purcedere atât de înaltă ca Întruparea şi Naşterea lui Hristos. Iată ce spune despre acest praznic Evanghelistul Ioan, prietenul şi ucenicul preaiubit al Domnului: "Şi Cuvântul S-a făcut Trup şi a locuit între noi şi am văzut mărirea Lui, mărire ca a Unuia Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr" (Ioan 1, 14).

Înomenirea Mântuitorului nostru Hristos este actul de neistovită dragoste a lui Dumnezeu, pătruns de milă pentru făptura mâinilor Sale. Coroană a facerii dumnezeieşti şi flacără din Duhul lui Dumnezeu, omul căzuse pradă neascultării şi devenise chip al mândriei. Din mărire şi din întrebuinţarea greşită a libertăţii, Adam - care înseamnă "om" - şi Eva, care se tâlcuieşte "viaţă", se prăbuşesc întocmai ca fulgerul în adâncul păcatului şi în ruşinea neascultării. Încetează, de îndată, de la ei frumuseţea cea dintâi şi izvorul cunoaşterii. Încetează, apoi, starea de nemurire şi piere Edenul fericirii, în care se bucurau de îndulcirea feţei lui Dumnezeu.

Astfel începe pentru omul cel dintâi şi pentru urmaşii lui durerea căderii în păcatul strămoşesc. Primul fruct al căderii şi plata de îndată a păcatului a fost moartea. "Frumos era la vedere şi bun la mâncare rodul ce m-a omorât", zice o cântare bisericească despre fructul neascultării. Iar despre pătrunderea morţii în lume, Apostolul Pavel scrie că ea "a venit printr-un om" (I Corinteni 15, 21) şi că "este plata păcatului" (Romani 6, 29).

Căderea în umbra morţii este asemănată de Sfânta Scriptură cu o "ţară de întunecime şi de haos, unde lumina este totuna cu bezna" (Iov 10, 22). Această stare este egală cu lepădarea de la faţa lui Dumnezeu şi cu apusul luminii care purcede de la Tatăl luminii. În ea stăpâneşte moartea veşnică, ce se mai numeşte şi înviere pentru osândire sau înviere pentru ruşinea şi necinstea veşnică. Alungat din sânul lui Dumnezeu şi coborât din mărire şi frumuseţe, omul a atras după sine şi răzvrătirea firii, ca urmare a răzvrătirii sale. Stingându-se pentru el luminile cunoaşterii, iar porţile vieţii fiind zăvorâte, pământul l-a întâmpinat cu "spini şi pălămidă" (Facerea 3, 18).

Au început atunci căutările după Dumnezeu. Aceste căutări au fost dureroase şi pline de ruşine. Ele au trecut prin capiştele idolilor, prin peştera sângeroasă a jertfelor de oameni şi de animale, prin templele de închinare la făpturi necuvântătoare. Solzii grei ai păcatului şi ai putrejunii morale au acoperit şi cel din urmă licăr al lăuntrului omenesc. Dorul după adevăratul Dumnezeu şi tânjirea după viaţa sufletului s-au mai păstrat, doar ca un ochi de candelă, la un popor de păstori din care urma să odrăslească, la plinirea vremii, "toiag şi floare din rădăcina lui Iesei". Dar cine, dintre oameni, putea să întrebe ca Sfântul Ioan Gură de Aur: "Unde îţi este, moarte, boldul?" Şi cine, dintre pământeni, putea să zică: "Unde îţi este, iadule, biruinţa?" Nimeni, fără numai Fiul lui Dumnezeu, care S-a născut din pântece fecioresc, a luat trup adevărat omenesc şi a avut şi suflet omenesc. Venirea Mântuitorului în lume a fost însoţită de întreită solie: preamărirea lui Dumnezeu, pacea pe pământ şi bunăvoirea între oameni. Fiind înfăţişată de îngeri, această solie purcede din voia lui Dumnezeu şi este calea împărătească pe care va merge Domnul nostru Iisus Hristos în viaţa Sa lumească şi în împlinirile trimiterii Sale pe pământ. Între alcătuirile soliei mesianice este o strânsă legătură ca între alcătuirile trupului nostru. Nu se poate aduce "mărire întru cei de sus, lui Dumnezeu", fără pace pe pământ şi fără înţelegere între oameni. Viforul duşmăniilor pământene şi al lăcomiilor omeneşti este văzduhul în care nu vieţuieşte Dumnezeu. Nici pacea nu poate trăi fără înţelegere şi dragoste între pământeni. După cum, bunăvoirea este pârgă şi rod numai al păcii.

Pentru aceea, pacea de care ţin celelalte alcătuiri ale soliei de la Naşterea Domnului este plinătatea darurilor lui Dumnezeu, a dragostei şi a harului Său, a iertării şi a faptului că s-au făcut asemenea cu noi. Ea este, în primul rând, testamentul lui Iisus Hristos, Domnul şi Stăpânul vieţii noastre. Ea duce la unirea sufletelor, aşa cum ne învaţă Sfântul Apostol Pavel: "Bucuraţi-vă dar, fraţilor, desăvârşiţi-vă, mângâiaţi-vă, fiţi uniţi în cuget şi paşnici, iar Dumnezeul dragostei şi al păcii va fi cu voi" (II Corinteni 13, 11). Pacea este pâinea şi bucuria vieţii, după cuvântul Apostolului Petru: "Cel ce voieşte să iubească viaţa şi să vadă zile bune… să caute pacea şi s-o urmeze" (I Petru 3, 10-11).

Troparul Naşterii Domnului numeşte pe Hristos "Soarele dreptăţii" şi "Răsăritul cel de sus". Doresc ca acest soare dumnezeiesc să lumineze paşii fiecăruia dintre noi în toate clipele vieţii şi să ne călăuzească spre tot lucrul bun şi bine plăcut lui Dumnezeu.

Darul păcii, al dragostei, al înţelegerii şi al bunei voiri să coboare în sufletul nostru ca o ploaie deasă şi ca o mireasmă a Duhului Sfânt. Să odrăslească în cugetul nostru sămânţa faptelor bune şi să rodească însutit. Iar păşunea duhovnicească a Sfintei noastre Biserici să ne îndestuleze pe toţi. Praznicul Naşterii Domnului, al Anului Nou şi Bobotezei să ne fie tuturor spre folosul sufletesc şi trupesc.

"La mulţi şi binecuvântaţi ani!"

Al vostru de tot binele doritor şi către Dumnezeu pururea rugător,

† Nicolae, Arhiepiscopul Timişoarei şi Mitropolitul Banatului