Cuvântul ierarhului: Iubirea şi dreptatea lui Dumnezeu faţă de toţi oamenii

† PS Corneliu, Episcopul Huşilor

Evanghelia scrisă de Sfântul Luca este una dintre cele mai cuprinzătoare, care prezintă cele mai emoţionante, captivante şi demne de memorat întâmplări din viaţa obişnuită a noastră, oglindite prin pildele cele mai pline de învăţături, uşor de înţeles, cu un mesaj foarte precis.

Pildele rostite de Mântuitorul Hristos au ca personaje principale semeni ai noştri, oameni virtuoşi, echilibraţi sufleteşte, capabili de răbdare, bunătate, afecţiune, îngăduinţă, dar şi oameni cărora păcatele le-au degradat fiinţa, devenind prin comportamentul lor inumani, duri, nemiloşi, necredincioşi şi îndărătnici.

Din cele două categorii fac parte personajele prezentate în cap. XVI, 19-31 ale Sfintei Evanghelii, cu numele de Lazăr, un om extrem de lovit şi marginalizat, sărman, celălalt, devenind locaş răului şi puterii lui, nemaifiind demn de a i se reţine numele, un anonim, simbol al răului, întâlnit oriunde, în orice timp şi în orice popor.

Peste toţi tronează iubirea lui Dumnezeu, Care le-a dat viaţa, i-a binecuvântat cu zile senine şi cu frumuseţile acestei creaţii.

În ciuda armoniei şi a generozităţii, din pricina răului apar fisuri grave în comportamentul celor doi.

Lazăr, un om fără adăpost în faţa intemperiilor, lovit de suferinţele trupeşti grave ce-i macină puterea răbdării, în foame şi sete, priveşte la cel îndestulat, inuman şi fără sentimente cu dorinţa mistuitoare şi fierbinte de a primi măcar din resturile ce cad din masa lui abundentă. Dar, răutatea face ca omul flămând să rămână în foame, iar cel bine situat material, în risipa propriei plăceri efemere şi păgubitoare.

Într-una din zile, după îndelunga răbdare a Domnului, intervine şi dreptatea Sa. Cei doi pleacă din această lume, lăsând cele trecătoare, întâlnindu-se cu cele veşnice.

Lazăr se mută din suferinţă la bucurie, nemilostivul fără nume - din desfătare în grea şi nesuferită durere.

Dreptatea lui Dumnezeu face acum ca acela din urmă, insensibil pe pământ şi dispreţuitor faţă de cel sărman, să fie cerşetorul doar a unui strop de apă din partea sărmanului Lazăr.

Ce tristeţe nemaintâlnită de gândirea obişnuită a omului ce trăieşte doar pentru ziua de mâine, amăgitoare şi foarte trecătoare!

Cum s-au inversat rolurile, cum cel sărman devine fericit şi cum cel ce părea fericit este cel mai de compătimit dintre oameni!

Nu s-a mai putut interveni cu nimic, însă, abia acum îşi dă seama şi îl interesează viitorul fraţilor lui, care locuiau pe pământ şi care trăiau ca şi el odinioară, fără a-L avea pe Dumnezeu prezent în viaţa lor şi pe semenii lor care erau în lipsuri şi nevoi, având nevoie de milă şi ajutor.

De această dată, Dumnezeu, prin gura Evanghelistului Luca, intervine, cerând ascultarea omenirii întregi de glasul Lui transmis prin profeţii, aleşii Săi, iar în zilele de apoi, prin Însuşi „Fiul Său Iisus Domnul, prin Care a făcut neamurile“ (Evrei 1, 1-2).

„Necredinţa - cauza discrepanţele dintre bogaţi şi săraci“

Învăţăturile din pilda aceasta sunt multiple, ele sunt un avertisment, o chemare, o mângâiere şi încurajare pentru toţi pământenii chemaţi la viaţa şi bucuria cea veşnică.

1. Nedreptăţile din această lume au un final, care este după faptele fiecăruia. „Noi toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată a lui Hristos, prin care să luăm cele bune sau cele rele, aşa cum le-am săvârşit în trup.“ (II Corinteni 5, 10)

„Căci toţi ne vom înfăţişa.“ (Romani 14, 10)

Lumea noastră contemporană trăieşte drama înstrăinării şi a uitării de Dumnezeu. Ceea ce o caracterizează este indiferenţa, nesimţirea, uşurătatea, necredinţa, uitarea, toate acestea duc la nedreptate, cei bogaţi devin mai înstăriţi pe seama celor sărmani, bolnavi, uitaţi, dispreţuiţi şi mereu nedreptăţiţi şi discriminaţi.

Fiecare om îşi doreşte binele, însă pentru unii se reduce doar la plăceri uşoare, trecătoare, asemeni bogatului din Sfânta Evanghelie.

De ce sunt ţări cu populaţii atât de înstărite şi de ce sunt ţări cu populaţii sub limita sărăciei?

În primul rând, discrepanţele dintre bogaţi şi săraci sunt din cauza necredinţei, a răului, care generează multă suferinţă.

De ce principiile economiei aflate acum în colaps nu se aplică conform învăţăturii creştine, omul nu este proprietar, ci administrator (econom) al bunurilor câştigate prin muncă asiduă şi cinstită?

De ce există aceste personaje care contrastează mereu; Lazăr uitat, bolnav mereu, căutând milă; bogatul orbit de propriile patimi, mic la suflet şi inuman ? Cinismul celui din urmă reprezintă un suflet mutilat şi foarte decăzut, care nu doreşte să aibă ochi plini de compasiune şi înţelegere.

Aceste întrebări au frământat pe autorii psalmilor; iată cum se întreabă Asaf, autorul celui de-al 72-lea psalm: „Şi mă frământam să înţeleg cum cei fără de lege n-au necazuri şi se îmbracă cu nedreptatea... până ce am intrat în lăcaşul cel sfânt al lui Dumnezeu şi am înţeles sfârşitul celor răi, cum s-au stins şi au pierit din pricina nelegiuirii lor!“, iar regele David, în psalmul al 16-lea, se ruga, cunoscând sfârşitul celor nedrepţi şi inumani: „Doamne, desparte-mă de oamenii acestei lumi, ce-şi iau partea în viaţă, căci s-au umplut pântecele lor...“ (vers. 14).

Aşa a sfârşit bogatul nemilostiv în nedreptate şi a aflat în cealaltă viaţă plata nedreptăţii pe care a trăit-o din plin pe acest pământ.

2. Pilda cu bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr ne descoperă că, după despărţirea sufletului de trup, intrăm într-o altă existenţă, o lume a dreptăţii, a răsplătirii, a mângâierii, a bucuriei nesfârşite, care constă în vederea luminii celei nepieritoare şi veşnice.

„Orice creştin trebuie să trăiască pe pământ pregătindu-se pentru ceruri“

Viaţa de pe pământ este anticiparea celei veşnice, nedreptăţile de aici - suferite cu răbdare şi cu gândul că, într-o zi, Dreptul Judecător va răsplăti fiecăruia după faptele sale. Acolo se vor schimba situaţiile şi percepţiile noastre.

Acolo răul va fi biruit definitiv, chiar dacă timpul ce-l trăim este marcat de îndoială, de ignoranţă şi puţină credinţă. „Trebuie să ştiţi că, în zilele din urmă, vor veni cu batjocură, batjocoritori care vor umbla după poftele lor, şi vor zice: unde este făgăduinţa venirii Lui? Că de când au adormit părinţii toate aşa rămân, ca de la începutul făpturii, căci ei în chip voit uită aceasta, că cerurile erau de demult şi că pământul şi cerurile de acum sunt păstrate pentru focul din ziua judecăţii şi a pieirii oamenilor necredincioşi... Domnul nu întârzie cu făgăduinţa Sa, după cum socotesc unii că e întârziere, ci îndelung rabdă pentru voi, nevrând să piară cineva, ci toţi să vină la pocăinţă.“ (II Petru 3, 3-9)

Observăm pe Lazăr odihnindu-se şi mângâindu-se de Tatăl ceresc, biruitor prin credinţă şi răbdare, iar jos, departe, în suferinţă de nedescris şi de neimaginat, un om mândru, uitat, părăsit, aflat în lipsă de mângâiere şi dragoste compătimitoare, aşa cum el pe deplin a făcut-o pe pământ, fiindcă niciodată n-a crezut că cele ce Dumnezeu ne-a descoperit şi învăţat într-o zi vor fi răsplată pentru cei credincioşi, împlinitori ai binelui, şi osândă pentru necredincioşi, următori ai nedreptăţii şi lipsei de dragoste.

Iadul este starea de suferinţă în care nu mai există compasiune, ci singurătate, chin şi durere, unde conştiinţa mereu, ca un închizător neobosit, mustră şi provoacă sufletul depărtat de Dumnezeu, pe cel care a părăsit dragostea şi credinţa trăind pe pământ în egoism, răutate şi necredinţă.

Viaţa de după moarte este, conform învăţăturii creştine, odihnă şi mângâiere, realitate chiar dacă lumea materială este tot mai insistentă în a-şi afirma neobişnuita şi inumana lipsă de credinţă.

Mesajul Mântuitorului Iisus Hristos din Evanghelia despre bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr acesta este: orice creştin trebuie să trăiască pe pământ pregătindu-se pentru ceruri. Fapta cea bună, ca expresie vizibilă a credinţei, să ridice pe Lazăr cel flămând, uitat bolnav şi singur, ca împreună cu el să ne bucurăm de căldura iubitoare a Părintelui ceresc, Care ne iubeşte şi ne aşteaptă în împărăţia Lui cea veşnică, unde nu mai este lacrimă, moarte, plângere, strigăt, durere, căci cele dintâi au trecut. (Apoc. 21, 4)