Cuvântul monahului: Cine mai ascultă tăcerea?

Astăzi, în epoca sunetului, a zgomotului de orice fel, tăcerea a devenit o mare putere sufletească. Puţini sunt cei care mai au curaj să o asculte, să-i "vorbească". Tinerii merg pe stradă şi în mijloacele de transport public cu căştile la urechi, ascultând mereu muzică. Oamenii în casă îşi fac treburile ori discută problemele cotidiene pe fundalul televizorului, mereu în polemici, mereu obosiţi, mereu agitaţi. Nimeni nu mai are curaj să asculte tăcerea, conştiinţa, gândurile... Răguşită sau nu, tare sau în surdină, odihnitoare sau agitată, mintea nu vrea să audă tăcerea. O fi prea apăsătoare sau trezeşte emoţii ce le dorim îngropate ?! Tăcerea devine pe zi ce trece o virtute apreciată doar de unii.

E dificil să asculţi tăcerea când toţi doresc sunetul, e greu să taci când trebuie să rabzi nedreptăţile unora, e anevoios să taci astăzi... Valoarea tăcerii e mare, putând fi mereu ridicată la rang de cult. E un dar care a fost din toate timpurile preţuit. Pentru mulţi şi tăcerea e un răspuns. Socotită de unii o calitate a oamenilor înţelepţi, de alţii o dovadă de laşitate sau prostie, tăcerea rămâne o enigmă, o haină albă atât a diplomaţiei, cât şi a inimii paşnice.

Omul care ştie să tacă dă dovadă de suficientă stăpânire de sine în condiţiile în care de cele mai multe ori cuvintele noastre se întorc deformate, ciuntite şi pătate. Teama de oameni cu influenţe ne fac să tăcem când poate ar trebui să vorbim, să răbdăm, să aşteptăm Cuvântul. Mulţi oameni au fost etichetaţi într-un fel sau altul pentru că n-au ştiut să-şi înfrâneze cândva un gând, un dor, o observaţie, poate bună şi pertinentă, dar care nu a găsit un suflet capabil să o primească şi a stricat comuniuni... Şi astfel, ajungi uneori astăzi să vorbeşti "tăcând". A şti să taci semnifică a fi smerit, dar poate fi şi o dovadă de laşitate sau de corupere, după zicala românească: "o mână o spală pe alta şi amândouă spală faţa". Sunt şi cazuri în care niciodată acele glasuri fierbinţi, de foc, nu au ştiut să tacă, nu au vrut, nu au putut…

Unii tac din sfială, alţii din lene sau pentru a nu se stresa, unii că n-au ce spune, alţii din teama de polemică, puţini poate din gânduri sacerdotale, practicând o preoţie a tăcerii. Însă, a şti să taci nu înseamnă că nu ai nimic de spus, că nu ai curaj de a vorbi, că eşti încrezut, ori alte motive mici. A şti să taci înseamnă a nu rosti cuvintele ce-ţi vin pe limbă, a avea răbdare cu cugetările tale, a mai reflecta asupra răspunsurilor, a nu da replici tăioase, a nu cădea pradă impulsului de moment, a mai sta de vorbă cu tine însuţi. Cel care nu va şti să tacă nu va şti nici să vorbească. Înainte de cuvinte este bine ca gândul nostru să trimită un gând curat, o binecuvântare interlocutorului, o rugăciune, pentru a fi un "teren" roditor.

Cred că şi duhovnicii în scaunul de spovedanie recomandă tăcerea în unele cazuri. Mai ales în viaţa de familie, când, din diferite pricini, soţul sau soţia se cuvine "să mai ţină, din când în când, apă în gură", pentru a nu mai cicăli sau rosti, la supărare, vorbe grele, care dau naştere la uragane şi furtuni de reproşuri. E bună tăcerea! Ea te păzeşte poate de o palmă, de o dojană, ori de un cuvânt tăios ce taie parcă în carne vie, iremediabil. Sfântul Isaac Sirul spune că tăcerea ne înfrânează de la multe rele, iar Sfântul Ambrozie spune că "am văzut pe mulţi oameni căzând în păcat din pricina vorbelor lor, însă aproape pe nimeni din pricina tăcerii".