Iisus Hristos Mijlocitorul

Lucrarea cu titlul "Iisus Hristos Mijlocitorul. Sensul diaconal al eticii sociale ortodoxe" a fost publicată în anul 2008 la Editura Christiana din Bucureşti şi poartă semnătura părintelui lect. univ. dr. Picu Ocoleanu, cadru didactic la Facultatea de Teologie din Craiova. Cartea este structurată în cinci capitole, împărţite la rândul lor pe fragmente, şi însumează 159 de pagini.

În primul capitol, "Diakonia ca mijlocire. Pentru recuperarea ariei semantice a unui concept biblic", părintele profesor Ocoleanu dezvoltă şi analizează evoluţia termenului de "diakoneo" în istoria şi viaţa Bisericii din primele veacuri şi până în prezent. În susţinerea şi dezvoltarea acestui demers, autorul se sprijină în primul rând pe fundamente scripturistice solide, dublate şi întărite de o bibliografie bogată şi adusă la zi. Astfel, încă de la început, conceptul de "diakonia" este prezentat ca o lucrare constitutivă a Bisericii, el face parte din viaţa eclesială şi se dezvoltă odată cu aceasta. Are o preistorie şi, mai apoi, o istorie mult mai generoasă decât lasă să se întrevadă celebrul "Dicţionar grec-german" al lui Kittel, acolo unde termenul este prezentat doar în sensul său filantropic de "slujire" la mese: "Este demn de remarcat - consemnează părintele profesor în pagina 6 - faptul că recursul la acest concept nu se datorează în primă instanţă nici teologilor, nici lingviştilor, ci oamenilor Bisericii Luterane din Germania începutului de secol XIX, afectată pe atunci, pe de o parte, de războaiele napoleoniene, iar, pe de alta, de urmările primelor forme de industrializare. În lipsa ordinelor monahale care să se implice, ca în Biserica Romano-Catolică, în activităţi cu caracter filantropic, într-o perioadă istorică aşa de revoluţionară, marcând intrarea naţiunii germane în modernitate, Biserica Luterană a recurs la iniţiativa unei aşa-zise lucrări diaconale ("Diakonie") care, iniţial, va fi fost cu precădere apanajul femeilor milostive - mame, fiice sau văduve - constituite într-un adevărat "ordin" laic de slujire socială".

Diakonia ca mediere şi slujire

După o amănunţită detaliere a dezvoltării termenului în accepţiunea şi logica teologiei protestante, autorul marchează finalul primului capitol prin analiza diakoniei sub aspect de "mijlocire" pentru cineva, "mediere" între ceva şi altceva. Aşa se face că Sfinţii Apostoli vorbesc şi despre diakonia în sensul filantropic al cuvântului, dar şi despre diakonia cuvântului, utilizând în acest sens semnificaţia mai largă a termenului de "slujire". Există, pe de o parte, o diaconie ca slujire la mese, pe care o realizează cei şapte bărbaţi care sunt hirotoniţi de către Sfinţii Apostoli, aşa cum vedem în cartea Faptele Apostolilor, şi, pe de altă parte, o diaconie a cuvântului pe care o împlinesc Apostolii Mântuitorului. În finalul primului capitol, autorul arată că: "avem de-a face cu dihotomie semantică. Pe de o parte, ea vizează dimensiunea de mediere a slujirii, iar pe de alta, pe aceea de asistenţă socială pe care diaconul hirotonisit o împlineşte în relaţie cu episcopul la altar" (pag. 12). Aşadar, sub aspect social, diaconia nu se găseşte nici pe departe limitată şi închisă în tiparele unei filantropii de tip caritas, aşa cum susţine teologia protestantă, ci se împlineşte ca "orizont al Duhului", "diaconie a dreptăţii" şi solire a "cuvântului dumnezeiesc". În contextul liturgic şi misionar, diaconul nu îndeplineşte numai un rol ritual, ci "este icoană a lui Hristos Domnul (Kyrios), venit în lume ca Slujitor (to Diakonon - Lc. 22, 27), context care, însă, cu timpul, şi-a pierdut din acurateţe, transformând diaconatul fie într-o treaptă de trecere către preoţie, fie reducându-i funcţia la nişte gesturi rituale" (Ibidem).

Hristos, Marele Tămăduitor

În momentul în care Se prezintă pe Sine, Mântuitorul Hristos spune: "Eu am venit ca unul care slujeşte", în limba greacă, "O Diakonos", adică "Diaconul". Nu avem de-a face cu un înţeles liturgic, pentru că El este izvorul harului, ci această idee este prezentată de părintele profesor Ocoleanu în sensul lucrării de mijlocire pe care Hristos Mântuitorul o săvârşeşte în lume, ca deschidere a Sa către om. În acest sens, titlul lucrării la care facem referire, "Iisus Hristos Mijlocitorul", ar putea deveni, prin traducerea acestei sintagme "Iisus Hristos o Diakonos", adică Cel care mijloceşte. Învăţătura Bisericii noastre a afirmat dintotdeauna latura mijlocitoare a Mântuitorului Hristos: El mijloceşte între cer şi pământ, între Dumnezeu şi om, între creat şi necreat. El este Cel care le uneşte pe cele despărţite şi le face una, Cel care recapitulează întreaga fire şi o mântuieşte. Făcând referire la sensul ebraic al cuvântului "preot", "cohen", autorul Îl prezintă de Hristos ca fiind "Cel care apropie" sau "Cel ce se apropie". În acest context, apare imaginea lui "Hristos Pharmakeus, Farmacistul şi doctoria nemuririi noastre" (pag. 24). Pentru ca această sintagmă cu profunde semnificaţii teologice să fie mai uşor înţeleasă, autorul apelează la imaginea unui tablou descoperit în jurul anului 1872, într-o biserică luterană, şi folosit ca laitmotiv în opera scriitorului german Theodor Fontaine, "Perindări prin marca Brandenburg". Aici, Mântuitorul Hristos apare înveşmântat în straie roşii, stând în spatele tejghelei unei farmacii. "Înfăţişat cu mâna dreaptă întinsă către un recipient umplut cu plante tămăduitoare şi inscripţionat cu numele simbolic Kreuzwurzeln ("rădăcini ale Sfintei Cruci"), Mântuitorul apare aici farmacist, ca mare "Apotheker"" (pag. 24). Mesajul este acela că tot actul taumaturgic vine de la Dumnezeu, care ne vindecă prin Sfânta Euharistie, dar şi prin medicamentele farmaceutice, care vin tot de la El. La fel este şi în cazul lui "Hristos Iatros - Hristos Marele Doctor, Marele Tămăduitor", o altă imagine intens dezvoltată pe parcursul lucrării. Este un exemplu foarte elocvent al activităţii de mijlocire a Mântuitorului Hristos pentru lume şi pentru om. Mântuirea nu este un act abstract, cum poate lasă să se înţeleagă unele dintre manualele teologice, ci este o realitate concretă, desprinsă din viaţa şi din carnea noastră. Mântuirea sufletului este inseparabil legată de mântuirea trupului. Atunci când, în comunitatea creştină primară, se vorbea de mântuire, aceasta însemna şi tămăduire. De exemplu, atunci când Mântuitorul Hristos tămăduia pe cineva, îi spunea la sfârşit: "Iertate îţi sunt păcatele tale!" sau "Credinţa ta te-a mântuit!". Despre această latură a diaconiei hristice, autorul spune: "În contextul acestei complexe culturi a tămăduirii din Vechiul Testament, devine mai clară dimensiunea vindecătoare a Mântuirii venite prin Hristos. Este vorba de o vindecare a omului în întregimea sa - suflet şi trup, dar şi a omului în ambianţa sa comunitară de vieţuire. De aceea, între învăţătura, propovăduirea şi activitatea terapeutică a lui Hristos există o strânsă interdependenţă. Faptul că Mântuitorul săvârşeşte minuni vindecând şi tămăduind prin simplul Său cuvânt are de-a face cu încărcătura de putere specifică acestui cuvânt al Său: "Şi erau uimiţi de învăţătura Lui, căci cuvântul Lui era cu putere" (Lc. 4, 32, cf. Mt. 7, 29)" (pag. 40).

Într-o societate aflată permanent în mişcare, lucrarea părintelui lect. univ. dr. Picu Ocoleanu, "Iisus Hristos Mijlocitorul. Sensul diaconal al eticii sociale ortodoxe", se oferă ca o redescoperire a adevăratei dimensiuni de slujire a aproapelui. Diaconia trebuie reactivată după modelul Mântuitorului Hristos, Diaconul prin excelenţă, care nu cere de la noi strategii complicate de ajutorare a celor săraci, ci ne îndeamnă să le arătăm că în El pot găsi Izvorul vieţii. De aceea, aşa cum conchide părintele profesor, "trebuie să ne redescoperim tradiţia bisericească şi să ne reîntoarcem la ea".