„Milostenia este cale spre mântuire”

În Duminica a 22-a după Rusalii, 1 noiembrie 2026, în cadrul Sfintei Liturghii a fost citit pasajul evanghelic care cuprinde Pilda bogatului nemilostiv și a săracului Lazăr (Luca 16, 19-31). Cu acest prilej, Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, a rostit un cuvânt de învățătură în Paraclisul istoric „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” din Reședința Patriarhală în care a evidențiat că, în esență, Evanghelia din această zi „ne arată că bogatul nemilostiv pierde mântuirea”.

Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a enumerat, în deschiderea cuvântului de învățătură, cele trei adevăruri fundamentale reieșite din textul evanghelic referitoare la legătura care există „între viața omului trăită în trup pe pământ și viața sufletului său despărțit de trup prin moarte”: „În primul rând, Evanghelia ne arată că sufletul nemuritor al omului, după despărțirea sa de trup, ajunge fie în bucuria drepților, fie în întristarea păcătoșilor nepocăiți, adică fie în starea fericită din Rai, fie în starea tristă și chinuitoare din iad. Această precizare este deosebit de importantă, deoarece ea ne arată valoarea unică a vieții omului pe pământ. Deși viața omului trăită în trup pe pământ este una limitată și trecătoare, totuși de ea depinde viața sufletului nemuritor după despărțirea acestuia de trup. În al doilea rând, înțelegem din Evanghelie că sufletul omului despărțit de trup este activ, are conștiința luminată și poate comunica spiritual cu alte suflete, mai ales cu sufletele drepților din Rai, care au trăit pe pământ în credință, împlinind voia lui Dumnezeu în viața lor. În al treilea rând, învățăm că sufletele oamenilor, după despărțirea lor de trupuri, sunt conștiente de starea proprie în care se află și de deosebirea care există între Rai și iad, între comuniune fericită și singurătate nefericită sau chinuitoare. Focul sau văpaia în care se află sufletul bogatului nemilostiv, după unii Sfinți Părinți, ca de pildă Sfântul Ioan Gură de Aur, înseamnă o mustrare a conștiinței, un regret, o suferință a sufletului pentru faptele rele săvârșite sau pentru binele pe care putea să-l facă omul pe pământ, dar nu l-a făcut. Altfel spus, focul nematerial al iadului este durerea vidului spiritual din sufletul omului nemilostiv, adică insensibil și inuman în relație cu semenii săi aflați în suferință”.

Câinii, mai omenoși decât bogatul nemilostiv

În continuare, Preafericirea Sa a evidențiat contrastul profund dintre luxul egoist al bogatului și suferința săracului Lazăr: „Bogatul nemilostiv și săracul Lazăr reprezintă două persoane diferite, două stări sociale diferite și două stări spirituale diferite. Bogatul, spune Evanghelia, trăia «veselindu-se în toate zilele în chip strălucit» (Luca 16, 19). Era îmbrăcat în porfiră și vizon, adică în haine scumpe. El petrecea toată ziua în ospețe fastuoase, pe când săracul Lazăr era bolnav și singur, plin de bube și flămând. El nu mai era un om printre oameni, ci un om printre câini, pentru că numai câinii erau aproape de el și-i lingeau bubele, oferindu-i astfel un oarecare pansament. Câinii din jurul săracului Lazăr deveniseră mai omenoși decât bogatul nemilostiv, care îl considera pe Lazăr ca fiind mai degrabă un viețuitor între animale decât un om. Vedem, deci, două stări de viață umană diferite: o viață trăită în lux, în ospețe și veselie, iar altă viață trăită în sărăcie, în suferință și singurătate. Această prezentare a două stări sociale și spirituale opuse, trăite de doi oameni diferiți, ne arată că Dumnezeu respectă libertatea omului de a-și trăi viața pe pământ în mod diferit”.

Iubirea milostivă ne apropie de Dumnezeu Cel milostiv

Totodată, Patriarhul României a explicat că judecata divină a vizat, în principal, starea duhovnicească a omului, nu doar faptele sale, bogatul ajungând să fie osândit pentru egoism, nerecunoștință și, mai ales, pentru binele pe care putea să-l facă, dar nu l-a făcut.

„La prima ei lectură, Evanghelia lasă să se înțeleagă că există o dreptate a lui Dumnezeu, o lege a compensației, a echității. Cei care s-au bucurat prea mult de cele materiale în lumea aceasta, fără a mulțumi lui Dumnezeu pentru darurile primite și fără a fi milostivi cu cei mai săraci decât ei, nu se vor mai bucura de fericire în viața de dincolo de mormânt. Dacă citim totuși mai atent, observăm că bogatul nemilostiv și săracul Lazăr nu au fost judecați în primul rând după faptele lor, ci după starea duhovnicească a vieții lor. Bogatul nemilostiv a trăit o viață plină de egoism și insensibilitate sau nesimțire duhovnicească. El nici nu mulțumea lui Dumnezeu Care i-a dat bogăție, sănătate și viață fără tulburare, nici nu avea milă de cei săraci. Prin urmare, nerecunoștința lui față de Dumnezeu și nemilostivirea lui față de săraci l-au coborât pe bogatul nemilostiv în iadul izolării, pentru că el devenise deja inuman sau subuman. El a ajuns în starea de singurătate a iadului fiindcă n-a adunat în suflet nici un dram de iubire smerită și milostivă, singura care îi putea ajuta să se apropie de Dumnezeu Cel milostiv și sfânt. Pe de altă parte, vedem că nerecunoștința față de Dumnezeu și nemilostivirea față de săraci sunt semne ale decăderii spirituale a omului. Întrucât bogatul nemilostiv trăia într-o totală stare egoistă de mulțumire de sine, de apreciere de sine, de preocupare exclusivă de sine, el nu se mai gândea nici la Dumnezeu, Dătătorul vieții și al fericirii, nici la săracii și bolnavii nefericiți care aveau nevoie de ajutorul lui. Prin urmare, putem înțelege mai bine că bogatul nemilostiv a fost osândit nu atât pentru faptele lui rele, ci pentru binele pe care putea să-l facă, dar nu l-a făcut, și pentru că a confundat libertatea cu lenevia și cu insensibilitatea sau nepăsarea spirituală față de săraci”, a arătat Preafericirea Sa.

În cele din urmă, Întâistătătorul Bisericii noastre a subliniat că învierea spirituală din moartea păcatului este superioară oricărei minuni a învierii unor morți din morminte: „Învierea sufletului din moartea cauzată de păcat - înviere realizată prin rugăciune, pocăință și fapte bune - este mai necesară decât a vedea cu ochii trupești morții înviind din mormânt, deoarece învierea morților din morminte este darul exclusiv al lui Dumnezeu, însă învierea sufletului din moartea cauzată de păcat cere și efort sau luptă cu patimile egoiste din partea omului, după cum ne învață Sfântul Isaac Sirul, care spune: «Cel ce-și vede păcatele lui e mai bun decât cel ce scoală morții prin rugăciunea lui, când locuiește în mijlocul multora». Este mai mare faptă să-ți vezi propriile păcate - că aceasta înseamnă multă smerenie și luptă cu propriul egoism - decât să înviezi morții făcând minuni. Evanghelia ne arată că milostenia este cale spre mântuire și că Dumnezeu este veșnic fericit deoarece este veșnic bun și milostiv; iar dacă și oamenii devin buni și milostivi, se bucură pururea de fericirea Raiului, de iubirea milostivă a lui Dumnezeu. Din Evanghelia iubirii milostive a lui Hristos se inspiră Biserica lui Hristos când organizează cămine pentru bătrâni, cămine pentru copii orfani, cantine pentru săraci, cabinete medicale, farmacii și spitale. Evanghelia de astăzi ne învață că de modul în care noi trăim taina iubirii milostive în mod liber aici pe pământ depinde fericirea sau nefericirea noastră veșnică dincolo de mormânt”.