„Nicăieri în Israel n-am aflat atâta credinţă“

Şi pe când intra în Capernaum, s-a apropiat de El un sutaş, care nu mai putea suporta durerea subalternului său, aflat "pe moarte". Şi apropiindu-se i-a spus: "Doamne, sluga mea zace în casă, slăbănog, chinuindu-se cumplit".

Minunea vindecării slujitorului sutaşului din Capernaum (Matei 8, 5-13) a fost precedată de vindecarea unui lepros (Matei 8, 1-5).

După ce Hristos a promulgat Legea iubirii pe Muntele Fericirilor, coborându-Se, a fost interpelat de un lepros, care apropiindu-se, I s-a închinat, zicându-I: "Doamne, dacă voieşti, poţi să mă curăţeşti" (v. 3).

Rugămintea leprosului a fost însoţită de închinare. Şi Iisus, spune referatul, întinzând mâna, s-a atins de el, zicând: "Voiesc, curăţeşte-te. Şi îndată omul s-a curăţit" (v. 4). Un sinergism divino-uman. Voinţa lui Dumnezeu a fost în acord cu voinţa omului. Iar după ce s-a curăţit de lepra sa, Iisus i-a zis: "Vezi, nu spune nimănui, ci mergi, arată-te preotului şi adu darul pe care l-a rânduit Moise, spre mărturie lor" (v. 5). Dincolo de rolul său de constatare a bolii şi a vindecării ei, doar preotul avea acces la lucrările tainice ale lui Dumnezeu. Darul de după vindecare consta din doi miei, sau doi pui de turturele, sau doi pui de porumbei.

Nu mai putea suporta durerea subalternului său

Şi pe când intra în Capernaum, s-a apropiat de El un sutaş, care nu mai putea suporta durerea subalternului său, aflat "pe moarte". Şi apropiindu-se i-a spus: "Doamne, sluga mea zace în casă, slăbănog, chinuindu-se cumplit" (v. 7). Atunci, Iisus, văzându-i credinţa, S-a oferit să meargă personal, zicându-i: "Venind, îl voi vindeca" (v. 8). Maniera de expunere a cazului l-a impresionat pe Iisus.

Sutaşul în discuţie era ofiţer în armata romană. Cu toate acestea, el iubea neamul iudeilor; mai mult, chiar le zidise şi o sinagogă (Luca 7, 5). Am putea spune că el era un păgân cu simpatii faţă de iudei; un "prozelit al porţii". Despre unii ca aceştia - dar nu numai despre ei - Sfântul Apostol Pavel le spunea romanilor: "Păgânii, deşi nu au Lege, din fire fac cele ale Legii" (Romani 2, 14). Aşadar, sutaşul era un ofiţer, un centurion păgân, pus în slujba lui Irod Antipa.

Centuria era un segment al armatei romane. Existau centurii ale juniorilor şi ale seniorilor. Două centurii formau o manipulă, care era comandată de doi ofiţeri, de obicei numiţi centurioni.

Sutaşul, păgân fiind, a putut fi uşor atras de învăţătura iudaică. Sigur, convertit la creştinism a fost şi sutaşul Longhin, care păzea Crucea lui Iisus (Matei 24, 57), şi sutaşul Corneliu, botezat de Sfântul Apostol Petru (Fapte 10). Cât îl priveşte pe servitor, Sfântul Evanghelist Matei spune că sutaşul ar fi mijlocit personal pentru el, pe când Sfântul Evanghelist Luca spune că mai întâi a trimis la Iisus pe unii dintre bătrânii iudeilor, ca să-L roage să vină şi să-i vindece sluga: "Iar ei, venind la Iisus, L-au rugat stăruitor: Vrednic este ca să-i faci lui aceasta; căci iubeşte neamul nostru şi sinagoga el ne-a zidit-o" (7, 4). Preţuiau vrednicia sutaşului în funcţie de câştigul lor. Iar când Iisus Se afla nu departe de casa acestuia, sutaşul a trimis pe unii dintre prietenii săi, prin care L-ar fi rugat să nu se mai ostenească venind, pentru că el este nevrednic de o astfel de vizită, ci să spună doar un cuvânt, fiind încredinţat că sigur i se va vindeca sluga sa (v. 7). Faptul că Hristos S-a oferit să meargă şi să-l vindece - "venind, îl voi vindeca" (Matei 8, 7) - a fost doar un pretext. Dumnezeu fiind, îl putea vindeca, cum bine a spus sutaşul, de la distanţă. Numai că Iisus a vrut să evidenţieze credinţa sutaşului, ascunsă în cuvintele: "Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu" (v. 8). Acest "nu sunt vrednic" - sau "nici pe mine nu m-am socotit vrednic să vin la Tine" (Luca 7, 8) - ascunde taina credinţei sutaşului, ca rezultantă a smereniei sale. Este ceea ce spune Dumnezeu prin gura profetului: "Sălăşluiesc într-un loc înalt şi sfânt şi sunt cu cei smeriţi şi înfrânţi, ca să înviorez pe cei cu duhul umilit şi să îmbărbătez pe cei cu inima frântă" (Isaia 57, 15). Sigur, sutaşul nu era vrednic de o astfel de prezenţă, însă, încurajat de propriul său exemplu: "am sub mine ostaşi şi-i spun acestuia: Du-te, şi se duce; şi celuilalt: Vino, şi vine; şi slugii mele: Fă aceasta, şi face" (v. 9), el îşi formează convingerea că numai un cuvânt spus de Hristos poate vindeca "sluga care era pe moarte".

Raţionamentul sutaşului L-a impresionat pe Mântuitorul

Din versetul justificativ reiese faptul că sutaşul era pe deplin încredinţat că Hristos, Dumnezeu fiind, are putere asupra morţii. Acest raţionament al sutaşului L-a impresionat pe Mântuitorul. Şi spune naratorul că: "auzind, Iisus S-a minunat şi a zis celor ce veneau după El: Adevărat grăiesc vouă: la nimeni, în Israel, n-am găsit atâta credinţă" (v. 10). Credinţa sutaşului, întocmai credinţei lui Iov, care din mijlocul plăgilor şi durerilor striga: "Şi afară din trupul meu voi vedea pe Dumnezeu. Pe El Îl voi vedea şi ochii mei Îl vor privi" (Iov 19, 26-27), anticipă credinţa celor convertiţi dintre păgâni. În acest sens, El le-a spus: "Zic vouă că mulţi de la Răsărit şi de la Apus vor veni şi vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacov în împărăţia cerurilor" (v. 11). Prin acest "mulţi de la Răsărit şi de la Apus" vrea să arate universalitatea celor care vor crede învăţăturii lui Hristos. Iar fiii împărăţiei - prin împărăţie înţelegându-se poporul ales al lui Dumnezeu, după cum spune Moise: "Fiu întâi născut al Meu este Israel" (Ieşire 4, 12) - vor fi aruncaţi în întunericul cel mai din afară; acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor" (v. 12). Deci, cei care ar fi fost îndreptăţiţi să beneficieze de această împărăţie, adică de a fi neam ales, vor fi izgoniţi în locul cel mai greu al pedepsei: "Întunericul cel mai din afară", care este de fapt locul călcătorilor de Lege (Psalm 35, 12).

Profetul surprinde nemulţumirea lui Dumnezeu: "Hrănit-am feciori şi i-am crescut, dar ei s-au lepădat de Mine" (Isaia 1, 2). Credinţa li se uscase cu totul. Plângerea şi scrâşnirea dinţilor sunt de fapt exteriorizarea necazului şi a suferinţei irupte din tabloul celei mai neputincioase disperări, ca manifestare externă - auzită şi văzută - a mâniei lui Dumnezeu.

Hristos, apreciind judecata sănătoasă a sutaşului, i-a zis: "Du-te, fie ţie după cum ai crezut" (v. 13). Da, minunea s-a consumat pe fondul credinţei sutaşului: "Şi s-a însănătoşit sluga lui în acel ceas".

Dumnezeu ascultă rugăciunile noastre pentru alţii

Rugăciunea sutaşului a fost ascultată. De aici şi rugăciunile noastre pentru alţii. Fără îndoială că minunea nu putea rămâne fără ecou. Ea a fost confirmată de martori: "Şi întorcându-se acasă, cei trimişi au găsit sluga sănătoasă" (Luca 7, 10). În această ecuaţie a vindecării, sutaşul constituie incontestabil un strălucit exemplu de credinţă vie şi lucrătoare, ceea ce justifică pe deplin elogiul ce-i este adresat - nu atât lui, cât ascultătorilor - prin cuvintele rămase celebre: "Nicăieri în Israel n-am aflat atâta credinţă" (v. 10). În aceeaşi circumstanţă, Iisus, fără să pretindă nimic din cele care prevedea Legea înainte de vindecare - păsări, lemn de cedru, esop, ulei, lână stacojie, a vindecat pe soacra lui Petru (Matei 8, 14-15), a potolit furtuna de pe mare (Matei 8, 24-27) şi a vindecat doi demonizaţi (Matei 8, 28-34). Un cărturar impresionat de minunile consumate sub privirea lui, din motive pragmatice, i-a cerut lui Iisus să-i îngăduie să-L urmeze oriunde va merge (Matei 8, 19). Hristos, cunoscând că nu credinţa este cea care îl îndeamnă să-I urmeze, i-a răspuns în mod alegoric: "Vulpile au vizuini, iar păsările cerului cuiburi, dar Fiul Omului nu are unde să-şi plece capul", adică, demonii (patimile) au în tine vizuini şi cuiburi în care se ascund, pe când Fiul Omului nu îşi găseşte odihnă în sufletul tău. Din păcate, nu de o astfel de credinţă are nevoie Dumnezeu.

Credinţa sutaşului este - putem spune - remediul suferinţei slujitorului său, dar şi motivul învierii sale. De o astfel de credinţă avem şi noi nevoie ca să dobândim restaurarea în împărăţia lui Dumnezeu! (*Intertitlurile aparţin redacţiei)