„O capacitate uimitoare de a sluji Biserica şi neamul”

"A fost un uriaş şi rămâne un uriaş - un uriaş pentru că a reuşit să îmbine ceea ce puţini, foarte puţini reuşesc să facă - o credinţă de cremene în Dumnezeu, o cultură imensă şi o capacitate uimitoare de a sluji Biserica şi neamul", a spus, ieri, Înalt Preasfinţitul Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, în mesajul de condoleanţe adresat în aceste zile de doliu pentru Biserica Ortodoxă Română, conturând profilul marelui cărturar care a fost Bartolomeu Anania. Pentru că dincolo de slujirea Bisericii şi a aproapelui, cel care a fost vreme de 18 ani mitropolit al Clujului ne lasă nouă, tuturor, pilda unei vieţi trăite responsabil, a unui spirit liber, a unei culturi strălucite, precum şi o fabuloasă moştenire literară. Câteva dintre personalităţile care au avut bucuria de a-l fi cunoscut îndeaproape ne-au ajutat astăzi să reconstituim profilul de excepţie al celui care a fost Înalt Preasfinţitul Mitropolit Bartolomeu Anania.

S-a născut în perioada interbelică, dar s-a format în anii crânceni ai celui de-al Doilea Război Mondial, trecând apoi prin cele mai grele momente ale istoriei noastre contemporane: anii tulburi de după război, preluarea puterii de către comunişti, apoi lunga "noapte" de până în 1989. A trecut prin şase ani de cumplită detenţie politică (1958-1964), dar a înfruntat totul cu credinţa nestrămutată în Dumnezeu, în principiile după care şi-a ghidat existenţa şi în idealul sfânt al libertăţii.

După graţiere, în 1965, a fost chemat să-şi facă datoria în cadrul Arhiepiscopiei Misionare Ortodoxe Române din America şi Canada, unde, timp de 11 ani, a îndeplinit mai multe funcţii. S-a întors în ţară în 1976 şi a fost numit director al Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române. După o viaţă pe care şi-a dedicat-o slujirii Bisericii, în 1982 s-a pensionat şi s-a retras, vreme de mai bine de un deceniu, la Mănăstirea Văratec, pentru a se pune doar în slujba condeiului.

Aici, în inima Moldovei, a făcut parte din cercul unei elite scriitoriceşti ce reînnodase firul unei tradiţii pe care Garabet Ibrăileanu o instituise în perioada interbelică la Văratec, iar mai apoi Mihail Sadoveanu la casa sa de la Vovidenie, de lângă Mănăstirea Neamţ.

Spre sfârşitul anilor â70, Văratecul avea, deci, să găzduiască întâlniri literare extrem de prolifice, printre numele mari numărându-se Zoe Dumitrescu Buşulenga, Ştefana Velisar Teodoreanu, soţia lui Ionel Teodoreanu, Cornelia Pillat, soţia lui Dinu Pillat, Constantin Ciopraga, Dan Hăulică, precum şi o serie întreagă de intelectuali din Bucureşti şi Iaşi. Acestor întâlniri, acestei emulaţii spirituale de excepţie avea să se alăture şi arhimandritul Bartolomeu Anania, în mod special după pensionarea sa. Acolo, în aerul acela atât de special al Văratecului, avea să-l cunoască scriitorul şi omul de televiziune ieşean Grigore Ilisei, unul dintre publiciştii care făceau parte din cercul atât de select al celor care se adunau în umbra mănăstirii moldovene. "Intelectualii se adunau fie în casa maicii Benedicta Braga, acolo unde stătea Valeria Sadoveanu şi mai târziu Zoe Dumitrescu Buşulenga, fie în casa episcopului Partenie Ciopron, unde stătea arhimandritul Bartolomeu Anania, cunoscut printre scriitori ca Valeriu Anania. În această ambianţă aveau loc veritabile şezători literare. Acolo am avut norocul să particip şi eu la întrunirile unde şi-a citit unele dintre lucrările sale şi mai ales piesele de teatru Valeriu Anania", îşi aminteşte Grigore Ilisei.

De altfel, prezenţa acestor fabuloase personalităţi, Valeriu Anania şi Zoe Dumitrescu Buşulenga, se răsfrângea şi se regăsea în întreaga existenţă a Mănăstirii Văratec. "Ei erau nelipsiţi duminică de duminică şi sărbătoare de sărbătoare de la slujbele de la biserica cea albă din mijlocul Văratecului, iar arhimandritul slujea deseori şi mai ales cuvânta. Avea un verb seducător întru totul şi desluşitor, dezghiocând miezul înţelesurilor teologice. În acelaşi timp exista o şlefuire artistică a fiecărui cuvânt rostit; era pus exact în cheutoarea lui, cum s-ar spune. Această grupare care a existat în cele două case, care reedita într-un fel ceea ce se petrecuse cu decenii în urmă, când Ibrăileanu venea cu cimotia lui de scriitori, această atmosferă a fost, cred eu, o binecuvântare a Văratecului, a înnobilat locul acesta prin prezenţa atâtor minţi scânteietoare şi a atâtor talente de mare rodnicie, de mare profunzime", consideră scriitorul Grigore Ilisei.

La Văratec a tradus şi adnotat Biblia

Scriitorul Grigore Ilisei

Văratecul devenise un spaţiu în care se dedicase întru totul scrisului, meditaţiilor, rugăciunii, lucrului la traducerea Bibliei. Îşi petrecea aici, în această oază a Moldovei, verile, dar obişnuia să vină şi de sărbătoarea Crăciunului. Tot la Văratec a realizat o operă de mare valoare pentru Ortodoxia românească - traducerea şi adnotarea Bibliei, care a fost tipărită în 2001. "În primăvara lui 1992, îmi amintesc că era la Văratec, în perioada în care lucra la traducerea Bibliei. Am făcut atunci un interviu care s-a difuzat într-o rubrică de mare audienţă în vremea respectivă, "Convorbiri de duminică", difuzată pe canalul 1 al Televiziunii Române, interviu pe care, după aceea, l-am transcris şi publicat în volumul meu "Oleacă de taifas". Erau momente uluitoare să stai să-l asculţi. Lucra la traducerea Bibliei. Odaia lui de lucru era ca o strană de biserică. Adică toate ediţiile importante ale Bibliei, în felurite limbi, erau aşezate exact cum se aşezau ceasloavele sau alte cărţi de rugăciune şi el trecea, ca pe o claviatură, de la una la alta, se uita, confrunta un cuvânt cu altul; mi-a şi arătat cum lucra şi am intrat într-un fel în mecanismul său de lucru", povesteşte Grigore Ilisei.

Erau momente uluitoare, în care stăteai şi-l ascultai.

Avea acea "seninătate a omului iertător"

Deşi avusese mult de îndurat de-a lungul vieţii, trecând prin ani grei de temniţă, Înalt Preasfinţitul Mitropolit Bartolomeu privea cu seninătate şi linişte spre trecutul său atât de dureros, încercând să treacă totul mai întâi prin filtrul sufletului şi apoi al raţiunii. "N-aş putea să uit felul în care el privea ceea ce s-a petrecut cu el în perioada detenţiei, cu acea seninătate care este a omului iertător, care Îl are în duhul lui pe Dumnezeu, are înveşnicit duhul dumnezeiesc în sufletul său. Pentru că privea cu detaşare, cu înţelegere şi cu iubire cele ce se petrecuseră. Şi n-am să uit acest lucru, pentru că mai auzisem istorisiri şi din gura altor oameni care trecuseră prin infernul închisorilor regimului comunist şi care aveau aceeaşi viziune, adică priveau "cu mânie în urmă". Bartolomeu Anania privea cu iubire şi mai ales cu profundă înţelegere acea dramă şi vedea şi părţile ei luminoase, adică acea lecţie de umanitate, pe care i-au oferit-o semenii alături de care suferise îndelung în aceste lagăre ale morţii", spune Grigore Ilisei.

Avea o "zestre culturală extraordinară"

"Era un amestec şi de sacralitate, şi de lumesc, dar în măsuri bine cumpănite, bine rânduite. Nu avea prejudecăţi din acest punct de vedere, nu avea lucruri tabu, putea aborda orice subiect cu deschiderea necesară şi cu inteligenţă şi, în acelaşi timp, cu zestrea culturală extraordinară şi care, sigur, dădea acea necuprindere minţii sale, pentru că putea într-adevăr să "călătorească" pe spaţii extrem de întinse. Era, cum spuneam, un om de lume, dar asta nu atingea cu nimic zonele sacre şi momentele de sacralitate, în care el se manifesta cu aceeaşi naturaleţe. În atmosfera aceea în care stăteam îndelung de vorbă se putea discuta despre orice. Era "acasă" oriunde.

Ca om, avea o anumită blândeţe, deşi aparent părea sever, puţin statuar. Dar în intimitatea lui era un om cald. Sigur că avea şi momente de furtună, mai ales când cineva îl supăra. Şi unele dintre lucrurile care-l supărau, am constatat eu, erau lipsa iubirii de aproapele şi prostia, atunci când ea devenea şi agresivă", ilustrează scriitorul Grigore Ilisei portretul Mitropolitului Bartolomeu, aşa cum l-a cunoscut în perioada Văratec.

În târgul Ieşilor, ca acasă

La Mănăstirea Văratec s-a apropiat sufleteşte de o seamă de oameni reprezentativi ai culturii ieşene şi nu numai, astfel că, de câte ori a avut ocazia, şi-a purtat paşii şi inima în dealul Copoului, la Casa Pogor, revista "Dacia literară" ilustrând în dese rânduri apariţiile editoriale ale Înalt Preasfinţiei Sale. "Am avut cumva neşansa în ultima perioadă să pierd, în nume propriu vorbind, foarte multe personalităţi, verticalităţi ale neamului nostru creştin, de la poetul Mihai Ursachi, la poetul Cezar Ivănescu. În cartea "Memorii" a părintelui Valeriu Anania, cum îi spuneam noi, apărută la Polirom, în anul 2008, la pagina 647, scriitorul, memorialistul Valeriu Anania scrie: "Datorită faptului că de Văratec erau legaţi într-un fel sau altul numeroşi intelectuali ieşeni, în scurtă vreme i-am cunoscut şi am devenit unul din familia lor. Mă gândesc la profesorii Ciopraga, Lăudat, Husar, Leonte, Vacariu şi Moscovici, dar şi la Grigore Ilisei şi ceva mai târziu poeţii Lucian Vasiliu şi Mihai Ursachi". Pe acest fond aş spune că am avut şansa să îl cunosc pe scriitorul, iniţial, şi fostul deţinut politic Valeriu Anania în anii â80, la Muzeul Literaturii Române din Iaşi, păstorit pe atunci de scriitorul şi fostul deţinut politic Dumitru Vacariu. Eu şi glumeam, în sensul că îi recomandam drept absolvenţi de universităţi Oxford şi Cambridge, împreună cu academicianul Alexandru Zub, Nicolae Steinhardt, cu Ştefan Augustin Doinaş şi multe alte personalităţi ale interbelicului românesc neantizat.

Poetul Lucian Vasiliu

Aş mai spune că au fost multe ocazii când ne-am revăzut şi regăsit, a fost invitat la Casa Pogor în anii '90, am dialogat tot timpul, ne-am trimis cărţi şi reviste", a explicat poetul Lucian Vasiliu legătura de suflet pe care a avut-o cu IPS Bartolomeu.

În opinia omului de cultură ieşean, "Văratecul a stat după â90 sub semnul a două personalităţi şi două prietenii culturale speciale, Zoe Dumitrescu Buşulenga şi Valeriu Anania", Mitropolitul Bartolomeu remarcându-se graţie spiritului paşoptisto-junimist care caracteriza neamul preoţilor şi cărturarilor din care făcea parte. "Înalt Preasfinţia Sa făcea parte din neamul preoţilor cărturari de spirit paşoptisto-junimist, adică, pe de o parte foarte serioşi şi profunzi în lucrarea lor şi în demersul creştin naţional şi european, iar pe de altă parte, în intimitate, în momentele de relaxare, erau oameni de o bună fiinţă şi de o bunăvoinţă ieşită din comun... A fost unul din oamenii rari care mi-au marcat, în nu ştiu câte situaţii, modul meu de a fi. Dumnezeu să-l odihnească şi pe noi să ne întărească în lucrarea culturală pe care ne-au lăsat-o cei care acum sunt cu Domnul", a mai spus poetul Lucian Vasiliu, redactor-şef al revistei "Dacia literară".

"Spiritualitatea românească trebuie să facă apel la el întotdeauna ca la un reper moral"

În decembrie 2008, Înalt Preasfinţia Sa a revenit în târgul Ieşilor spre a dezvălui tuturor adevărurile vieţii sale. "Memoriile mele sunt departe de a fi complete, mai cu seamă în ultimele capitole, pe care le-am scris biciuit de timp. Dar, aşa cum sunt, ele se vor şi se propun o mărturie nu numai a unei lumi, ci şi a unui suflet. E vorba de sufletul meu", spunea în Cuvântul înainte al volumului "Memorii", apărut la Editura Polirom din Iaşi, Mitropolitul Bartolomeu Anania.

Prof. univ. dr. Vasile Astărăstoae, rectorul UMF Iaşi

La câteva luni după acest eveniment, în luna mai a următorului an, IPS Bartolomeu a primit distincţia de Doctor Honoris Causa a Universităţii de Medicină "Gr. T. Popa" din Iaşi pentru ceea ce reprezenta pentru societatea şi spiritualitatea românească. "Este o grea pierdere pentru cultura românească, pentru spiritualitatea românească şi pentru Universitatea de Medicină şi Farmacie "Gr. T. Popa" Iaşi. IPS Bartolomeu a fost una dintre cele mai mari figuri pe care le-a avut poporul român şi suntem îndureraţi de această plecare a sa. Sper că spiritul pe care l-a adus în universitate, spiritul pe care l-a adus în societatea românească să continue şi spiritualitatea românească să facă apel la el întotdeauna ca la un reper moral. Medicina se bazează pe trei piloni: tradiţie, modernitate şi spiritualitate. IPS era apropiat de medicină, a fost student la Medicină. Pentru aceasta şi pentru tot ce a făcut pentru societatea românească am luat decizia de acordare a titlului de Doctor Honoris Causa. Recunosc că a fost una din puţinele ocazii din ultimii ani în care am fost emoţionat, de altfel a fost şi singura ocazie când emoţia mea s-a văzut. La fel de emoţionată a fost toată suflarea din aula universităţii, care a fost plină, această emoţie crescând în timpul alocuţiunii susţinute de IPS privind cele cinci ipostaze ale cuvântului, alocuţiune care se găseşte şi acum pe site-ul universităţii, în aşa fel încât mesajul Înalt Preasfinţiei Sale să fie transmis din generaţie în generaţie", a mărturisit ieri prof. univ. dr. Vasile Astărăstoae, rectorul UMF Iaşi.

"Mitropolitul Bartolomeu a fost, deopotrivă, un om al tradiţiei şi al modernităţii"

† Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei

"Biserica noastră, prin plecarea Înalt Preasfinţitului Bartolomeu la cer, pierde imens şi câştigă mult. Pierde imens, pentru că o voce de bărbat adevărat s-a stins. Câştigă mult, pentru că, în Hristos Cel mort şi înviat, avem încredinţarea că el se află deja în împărăţia cerurilor şi glasul lui devine rugăciune. Iar rugăciunea lui, pentru cei în mijlocul cărora a zăbovit aproape nouăzeci de ani de viaţă şi şapte decenii de lucrare, se transformă în binecuvântare, pentru cei care au capacitatea să recepteze în continuare vocea lui. Mitropolitul Bartolomeu a plecat la cer, a plecat la Dumnezeu, pe care L-a slujit în diferite chipuri peste şapte decenii. Ca luptător împotriva dictaturilor de orice fel, ca ostenitor de vază în lumea fascinantă a culturii, dar, mai ales, ca sacerdot în mănăstire, ca sacerdot în închisoare, sacerdot în comunităţile româneşti din afara graniţelor, sacerdot în inima României de la Cluj sau de la Mănăstirea Nicula.

Mitropolitul Bartolomeu Anania a avut şansa, binecuvântarea să cunoască şi să trăiască în preajma a trei mari patriarhi, de la care a luat şi a sintetizat în anvergura personalităţii sale ceea ce a descoperit mai de seamă: simţul practic, realismul în a aborda lucrurile, din partea patriarhului Iustinian, o vastă cultură teologică, pe care a sesizat-o la patriarhul Iustin, şi dragostea de mănăstire, dragostea de Dumnezeu şi dragostea de oameni, pe care le-a sesizat în personalitatea de excepţie a patriarhului Teoctist. Acum ne priveşte împreună cu aceştia din înălţimea cerului şi ne cere nouă, rămaşi încă în valea plângerii acestei lumi, să mergem pe drumul pe care ei l-au bătătorit.

Contribuţia Mitropolitului Bartolomeu la mersul Bisericii şi neamului poate fi definită în felurite chipuri. De-a lungul vremii şi, mai ales în aceste zile, se va vorbi mult despre lupta lui împotriva dictaturii comuniste, despre geniul său în literatură, despre lucrarea sa misionară în America sau în Ardeal. Cred, însă, că o notă specifică - care rămâne, pentru că este în continuare absolut necesară pentru slujirea Bisericii - este aceea că Mitropolitul Bartolomeu a fost, deopotrivă, un om al tradiţiei şi al modernităţii, al continuităţii şi înnoirii. Şi de acest echilibru, între vechi şi nou, a avut Biserica noastră nevoie după 1990. Iar contribuţia sa esenţială la găsirea şi trăirea în adâncime a acestui echilibru a fost foarte mare.

Am dorit mult să-l am ca oaspete, atât în Craiova, cât şi la Iaşi. Universităţi din cele două cetăţi l-au dorit, de asemenea, ca membru, în calitate de Doctor Honoris Causa, şi am facilitat contactele între Înalt Preasfinţia Sa şi cele două universităţi, pentru cele de cuviinţă. I-am simţit iubirea pentru Oltenia natală şi i-am simţit iubirea pentru Moldova, unde, după retragerea sa din activitatea administrativă de la Patriarhie, dorea să îşi sfârşească viaţa.

Cred că avea o atracţie deosebită pentru tărâmul moldav, pe care îl cântă în poeziile şi în scrierile sale. În momentul în care a revenit la Iaşi, acum doi ani de zile, am simţit că l-a cuprins o bucurie aparte, bucuria reîntâlnirii cu oamenii de cultură din Iaşi şi cu anumiţi preoţi, acum încărcaţi de ani. Cert este că Mitropolitul Bartolomeu Anania avea capacitatea să se simtă ca acasă în locurile unde a slujit Biserica şi neamul în diferitele momente ale pelerinajului său prin lume.

A fost un uriaş şi rămâne un uriaş. Un uriaş pentru că a reuşit să îmbine ceea ce puţini, foarte puţini reuşesc să facă: o credinţă de cremene în Dumnezeu, o cultură imensă şi o capacitate uimitoare de a sluji Biserica şi neamul.

Credinţa în Înviere, în Domnul Cel mort şi înviat îi ajută, în primul rând, pe ardeleni şi pe români, în genere, să treacă peste acest moment şi credinţa în Dumnezeu ne ajută să ne ancorăm în nădejdea că vocea marelui Mitropolit Bartolomeu nu este stinsă, prin rugăciune vocea lui devine mai puternică.

Dumnezeu să-l odihnească în pace!"

"Unchiul meu a fost un om minunat"

Elena Viezure, nepoata Mitropolitului Bartolomeu Anania, îşi aminteşte cu drag de unchiul său şi spune că acesta a fost un om minunat. "Sunt multe de povestit acum. Nici nu ştii care sunt amintirile cele mai importante. Ştiu prima - aveam trei sau patru anişori când s-a întors din Statele Unite şi mi-a adus în dar o rochiţă superbă şi o pereche de cercei. Pentru mine erau nestemate atunci, le-am purtat toată vara, chiar dormeam cu ele. Unchiul meu a fost un om minunat", a declarat marţi, pentru Agerpres, Elena Viezure, nepoata de 41 de ani a Mitropolitului Clujului, care locuieşte în localitatea vâlceană Glăvile. Totdeauna când mergea spre Bucureşti, Mitropolitul se oprea în satul natal, unde, aşa cum îşi aminteşte nepoata sa, îi plăcea "să ia masa cu rudele şi să tăinuiască". "Avea un simţ al umorului, o ironie fină. Pe vremuri, când avea mai mult timp, stătea chiar şi o săptămână aici, la casa părintească. Ce făcea? Mergea pe plaiurile noastre, se plimba prin păduri, îi plăcea să stea de vorbă cu oamenii, avea un dar să explice, să facă din lucruri complicate înţelesuri pentru toţi", povesteşte Elena Viezure. Ultima întâlnire pe care urmaşii din Glăvile au avut-o cu Mitroplitul Bartolomeu a fost în decembrie anul trecut, la Cluj-Napoca.