O nouă poartă a cerului în Mănăstirea Popăuţi din Botoşani

Sfinţirea bisericii noi a Mănăstirii Po­păuţi, înălţată cu multă osteneală în apropierea Bisericii „Sfântul Nicolae“  din frumoasa ctitorie a Sfântului Domnitor Ştefan cel Mare, reprezintă un fericit şi bi­ne­cuvântat eveniment duhov­ni­cesc pentru întreaga noastră Bi­se­rică Ortodoxă, dar în primul rând pentru obştea Mănăstirii Popăuţi din Botoşani şi pentru mulţii credincioşi care s-au ata­şat de atmosfera de rugăciune şi evlavie cultivată în această oază du­hovnicească, păstrând îm­pre­u­nă mereu vie credinţa noastră ortodoxă strămoşească, dra­gos­tea şi responsabilitatea faţă de te­zaurul spiritualităţii şi culturii creştine româneşti.

Biserica nouă, cu hramul „Acoperământul Maicii Dom­nului“, a fost ridicată în timp de şase luni în anul 2002, iar apoi pictată şi dotată cu mobilier în­tre anii 2006-2013, prin râvna şi hărnicia obştii monahale de aici, cu sprijinul evlavioşilor creştini din ţinutul Botoşanilor şi din alte părţi, pentru a răspunde, pe de o parte, închinătorilor iubi­tori de rugăciune şi priveghere, din zi în zi tot mai numeroşi, iar pe de altă parte, pentru a prote­ja vechea ctitorie ştefaniană, Bi­se­rica „Sfântul Nicolae“, şi spre a oferi specialiştilor răgazul şi li­niş­tea necesare cercetării, consolidării şi restaurării acestui preţios lăcaş de rugăciune, spiri­tu­alitate şi artă ortodoxă ro­mâ­nească. În mod voit, această bi­se­rică nouă nu a fost construită cu turlă, pentru a nu umbri prin volum măreţia şi vizibilitatea Bisericii „Sfântul Nicolae“, ctitorie a Sfântului Ştefan cel Mare.

Datând din anul 1496, aceas­tă mănăstire veche şi biserica ei voievodală au o inestimabilă valoare artistică şi istorică, atât datorită picturilor interioare, cât şi arhitecturii ei deosebite. Biserica „Sfântul Nicolae“ din Popăuţi a suferit necesare mo­di­fi­cări în secolul al XVI-lea, fiind apoi renovată la începutul seco­lului al XVIII-lea, de Ana, soţia lui Mihai Racoviţă, domnitorul Moldovei. În anul 1750, sfântul lăcaş a devenit biserică de mă­năs­tire, cu obşte de călugări, fii­nd împrejmuită în acea perioadă cu zid de incintă, înzestrată şi cu alte clădiri necesare vieţii de obşte, de către Matei Vodă Ghica. La sfârşitul secolului al XIX-lea, biserica era pu­ternic degradată. Drept urmare, în anul 1897, ea a fost închisă, din cauza riscului de prăbuşire. Un substanţial proces de restaurare a bisericii s-a desfăşurat în perioada 1898-1908. Astfel, bise­rica, împodobită cu pictura ori­gi­nală, dar şi turnul clopotniţei au putut fi salvate. Lăcaşul de cult a redevenit mănăstire după anul 1990, în vremea păstoririi noastre ca Arhiepiscop al Iaşilor şi Mitropolit al Moldovei şi Bu­co­vinei, iar ulterior, în anii 2000, a început un amplu proces de reabilitare atât interioară, cât şi exterioară a bisericii voievodale, situaţie care, din motive pastorale misionare, a impus ridicarea noii biserici, sfinţită astăzi prin harul şi lucrarea Prea­sfi­n­tei Treimi.

Sfinţirea sau târnosirea unei biserici noi constituie în istoria unei comunităţi un moment sfânt şi solemn, bogat în profun­de semnificaţii, în care se aduce mulţumire lui Dumnezeu pentru tot ceea ce s-a realizat şi, în acelaşi timp, se cere harul Lui sfinţitor ca această lucrare - în ca­zul de faţă, rod al efortului jert­felnic al părinţilor din obşte, al binefăcătorilor şi al cre­din­cio­şilor care participă la viaţa liturgică zilnică a acestui sfânt lăcaş - să fie sfinţită aşa cum se sfin­ţesc darurile aduse de credincio­şii unei biserici la Sfântul Altar.

Ca spaţiu comunitar liturgic, biserica nouă este ofranda sau darul pe care oamenii îl aduc lui Dumnezeu, dar prin sfinţire ea devine darul lui Dumnezeu pentru oamenii credincioşi, deoa­re­ce ea este „Casă a lui Dum­nezeu“ (cf. Facere 28, 17) sau sfânt lăcaş al Preasfintei Treimi, în care creştinii se împărtăşesc cu Sfintele şi Preacuratele Da­ruri ale lui Dumnezeu, pentru a dobândi iertarea păcatelor, sfin­ţirea vieţii şi mântuirea sau via­ţa veşnică. De aceea, la sfârşitul slujbei de sfinţire a bisericii se cân­tă: „Această casă (biserică), Tatăl a zidit-o, Fiul a întărit-o, Duhul Sfânt a înnoit-o, a luminat-o şi a sfinţit sufletele noastre!“

Sfinţirea unei biserici, în care se săvârşesc Sfintele Taine ale lui Hristos, este o mare binecuvântare a lui Dumnezeu asupra credincioşilor prezenţi la sfin­ţi­rea ei şi asupra întregii comunităţi în care şi pentru care a fost construită şi sfinţită această biserică.

În rugăciunile de sfinţire a bisericii se arată că biserica pe care oamenii credincioşi o oferă în dar Mântuitorului Iisus Hris­tos ca ofrandă curată a credinţei şi dragostei lor jertfelnice devine o adevărată „poartă a cerului“ (cf. Facere 28, 17). Prin această „poartă a cerului“ coboară spre noi Hristos - Împăratul Slavei, Care, după Învierea Sa, S-a înăl­ţat întru slavă cu trupul la cer, aşezând umanitatea Sa pe tronul slavei Preasfintei Treimi. Prin sfinţirea unei biserici cu harul Preasfântului Duh, Hris­tos, Domnul puterilor cereşti, îm­preună cu îngerii Săi, intră în mod tainic în această biserică şi ră­mâne mereu prezent în ea prin Sfintele Taine şi prin toate slujbele săvârşite în ea, dăruind celor care se roagă în ea darurile Sale cereşti: iertarea păcatelor, sfinţirea vieţii, fericirea netrecătoare a comuniunii omului cu Dumnezeu şi arvuna vieţii veşnice din Împărăţia lui Dum­nezeu, după cum ne arată cele trei Sfinte Evanghelii care se ci­tesc la sfinţirea bisericii. Astfel, printr-o tainică legătură de iubire, care are ca rod zidirea unei biserici, oamenii credincioşi Îi oferă lui Dumnezeu daruri materiale de pe pământ, iar El le ofe­ră lor daruri spirituale ce­reşti, arvună a Împărăţiei Prea­sfin­tei Treimi.

O biserică sfinţită poartă în­tot­deauna numele unei persoa­ne sfinte, adică numele ocrotitorului ei spiritual, de pildă, numele Maicii Domnului sau numele altor sfinţi, pentru că în biserică se adună în rugăciune persoane umane botezate în numele Persoanelor Sfintei Treimi, adică în numele Tatălui, şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Ase­me­nea celor care se botează, o biserică nouă se sfinţeşte cu apă sfinţită, se unge cu Sfântul şi Marele Mir şi apoi în ea se să­vâr­şeşte Sfânta Euharistie, pentru a putea avea, astfel, o comuniune spirituală permanentă cu Persoanele Sfintei Treimi, cu Maica Domnului şi cu toţi sfinţii din toate timpurile şi din toate lo­curile, care au mărturisit dreap­ta credinţă în Sfânta Tre­i­me şi au iubit Biserica lui Hristos.

Marea bogăţie de sensuri duhovniceşti a slujbei de sfinţire a unei biserici ortodoxe ne invită întotdeauna la un pelerinaj atât în interiorul spaţiului ei, cât şi la un pelerinaj lăuntric, la o îna­intare duhovnicească şi la o în­no­ire a vieţii personale, la urma­rea lui Hristos prin interiori­za­rea vieţii Sale  în viaţa fiecăruia dintre noi (cf. Galateni  2, 20). În acest sens, după sfinţirea unei biserici ortodoxe, toţi credincioşii ortodocşi prezenţi la eveniment pot intra în Sfântul Altar pentru a săruta Sfânta Evan­ghelie, Sfânta Cruce şi Sfânta Masă, deoarece toţi, bărbaţi şi femei, copii, tineri şi vârstnici, sunt che­maţi să intre în Împărăţia iubirii Prea­sfin­tei Treimi, fie­ca­re rugându-se lui Dumnezeu să sfinţească via­ţa lui aşa cum a fost sfinţită bise­rica respectivă. Prin aceasta, se vede şi legătura între biserica unei comunităţi şi viaţa fiecărui creştin care sfin­ţeşte spaţiul şi timpul vieţii sale în lume.

Cu ocazia sfinţirii acestei bi­se­rici noi din Mănăstirea Popă­uţi, felicităm pe Înalt­prea­sfin­ţi­tul Părinte Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bu­co­vi­nei, pe Părintele Arhiman­drit Ioan Harpa, stareţul actual al mănăstirii, şi pe fostul stareţ al ei, Părintele Arhi­man­drit Luca Diaconu, dimpreună cu întreaga obşte a Mă­năstirii Popăuţi. De ase­me­nea, felicităm pe toţi ctitorii şi ajutătorii acestui sfânt lăcaş, dar şi pe toţi clericii şi credincioşii prezenţi la acest eveniment sfânt, plin de solemnitate, spiritualitate şi dem­nitate creş­tină, amintin­du-ne cu bucurie şi cu admi­ra­ţie de evlavia profundă, jert­fel­nică şi pilduitoare a credincioşilor botoşăneni, evla­vie care a rodit atât de bogat în viaţa plină de sfinţenie a Sfân­tului Ioan Iacob de la Crăini­ceni, Dorohoi - nevoitor la Mă­năs­tirea Neamţ şi în Ţara Sfân­tă, a Părinţilor Paisie Olaru din Stroieşti şi Cleopa Ilie din Suliţa - vieţuitori la Mănăstirea Co­zan­cea şi apoi nevoitori şi mari duhovnici în Munţii Sihăstriei Neamţului, a Părintelui Di­o­nisie Ignat din Vorniceni, ne­vo­itor în Sfântul Munte Athos, ca şi în viaţa multor ierarhi, preoţi, monahi şi credincioşi îmbu­nă­tă­ţiţi şi plăcuţi lui Dumnezeu de pe aceste plaiuri.

Ne rugăm Mântuitorului Iisus Hristos Cel înviat să bi­ne­cuvânteze şi să ocrotească aceas­tă biserică nouă, pentru ru­gă­ciu­nile Preasfintei Nă­s­că­toa­re de Dumnezeu, şi să dăru­ias­că pace şi bucurie, sănătate şi mântuire tuturor slujitorilor, închinătorilor şi binefăcătorilor ei, întru mulţi şi binecuvântaţi ani!

† Daniel
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Mesaj transmis cu prilejul sfinţirii noii biserici, cu hramul „Acope­ră­mân­tul Maicii Domnului “, a Mănăstirii Popăuţi din municipiul Botoşani, duminică, 4 mai 2014.