O predică în versuri despre Întruparea Domnului pentru praznicul Bunei Vestiri

Imnul Acatist al Maicii Domnului a fost compus în inima Imperiului bizantin şi s-a răspândit pretutindeni în lumea creştină, devenind un etalon imnografic pentru spiritualitatea ortodoxă.

Un acatist (akathistos) este un imn închinat unei persoane sfinte sau unui eveniment sfânt. În sens propriu, cuvântul akathistos înseamnă „a sta în picioare“, ceea ce indică faptul că cei care ascultau acest imn nu stăteau în genunchi, ci în picioare. Acatistul are la origine condacul bizantin, un poem alcătuit din 18-24 de tropare sau strofe, fiecare cu câte 20-30 de versuri, aranjate în acrostih (în ordinea alfabetică grecească); fiecare strofă are acelaşi număr de silabe şi aceleaşi accente ca şi prima strofă. Aceste tropare erau precedate de o strofă aparte, ce avea în comun doar glasul (nu şi melodia) şi refrenul.

Una dintre cele mai frumoase opere ale imnografiei Bisericii

O puternică tradiţie bisericească afirmă că Imnul Acatist a fost alcătuit de patriarhul Serghie al Constantinopolului (†638), în urma salvării capitalei bizantine de invazia perşilor şi avarilor în 626. Istoria consemnează cu lux de amănunte cum puternica flotă asediatoare a fost distrusă de o furtună stârnită în mod neaşteptat, după ce patriarhul Serghie a organizat o procesiune cu veşmântul Maicii Domnului şi cu icoanele lui Hristos şi ale Maicii Sale pe zidurile oraşului. În semn de mulţumire pentru nesperatul ajutor, s-a făcut priveghere la biserica din Vlaherne, prilej cu care patriarhul ar fi compus Condacul întâi: „Apărătoare Doamnă...“, spre lauda Fecioarei Maria, considerată apărătoarea bizantinilor.

Cu prilejul acestei victorii, Imnul lui Roman Melodul a devenit „Acatist“, fiind cântat de către cler şi credincioşi. Sinaxarul vorbeşte însă şi de alte împrejurări în care Maica Domnului a intervenit providenţial în ajutorul şi apărarea capitalei bizantine, în urma diferitelor invazii: arabă (670 şi 717), rusă (864), bulgară (926) etc. Mulţumirea din partea poporului credincios s-a exprimat în acelaşi mod, prin citirea solemnă a Acatistului. După izbăvirea minunată a capitalei bizantine, în 717, Imnul lui Roman Melodul, devenit deja Acatist, a fost ales din nou de patriarhul Gherman al Constantinopolului - cel care a introdus în cult sărbătoarea Acatistului - pentru a se oficia la utrenia sâmbetei din săptămâna a cincea a Postului Mare. În secolul al VIII-lea i s-a adăugat şi canonul în cinstea acestui praznic.

Imnul Acatist se referă la aceleaşi teme pe care le întâlnim şi în imnografia creştină, abordând în principal evenimentele descrise de Sfântul Evanghelist Luca - în primul capitol al Evangheliei scrise de el - şi anume: Buna Vestire, Naşterea Domnului şi venirea păstorilor, precum şi închinarea magilor. Modul în care sunt legate aceste evenimente fac din acest imn una dintre cele mai frumoase opere ale imnografiei Bisericii. Detaliile sunt prezentate incomparabil, ajutându-ne să pătrundem în logica fiecărui personaj legat de aceste evenimente. Astfel, prin cuvintele Acatistului ni se fac cunoscute gândurile îndoielnice ale lui Iosif, nebunia lui Irod, adorarea magilor şi tulburarea Arhanghelului.

În secolul al VIII-lea, patriarhul Gherman mută oficierea Imnului Acatist din 7 august în data de 25 martie, când se sărbătorea praznicul Bunei Vestiri, conţinutul acestuia potrivindu-se cu sărbătoarea. În secolul al IX-lea, fie patriarhul Metodie, fie patriarhul Fotie l-a mutat într-una dintre sâmbetele de la sfârşitul Postului Mare, ulterior fixându-se definitiv în cea de-a cincea sâmbătă, care a primit şi numele de Sâmbăta Acatistului.

O predică în versuri despre Întruparea Domnului

Reprezentantul acestui gen imnografic, de altfel foarte cultivat în literatura bizantină, este Sfântul Roman Melodul. Biografia acestui imnograf bizantin este, din păcate, insuficient cunoscută. Din sinaxarul său (1 octombrie) aflăm că era sirian - din oraşul Emesa - şi că a fost hirotonit diacon în biserica din Berit, în nordul Feniciei. Remarcându-se ca un talentat imnograf, a venit la Constantinopol, la biserica Maicii Domnului din Chora, în timpul împăratului Anastasie I (491-518). Aluziile la restaurarea Bisericii „Sfânta Sofia“, care a avut loc între 532-537, plasează activitatea imnografică a Sfântului Roman între anii 536-556, anul trecerii sale la cele veşnice fiind 556.

Sinaxarul consemnează minunea pe care a trăit-o Sfântul Roman în biserica din Vlaherne, atunci când Maica Domnului i s-a arătat în vis, înmânându-i un sul de hârtie, pe care l-a înghiţit. Trezindu-se din somn şi fiind inspirat de această revelaţie, a compus Condacul Naşterii Domnului: „Fecioara astăzi...“. Din păcate, din acest poem - care l-a făcut renumit pe autorul său - nu s-au mai păstrat astăzi decât două strofe.

Numit diacon la Biserica „Sfânta Sofia“, Sfântul Roman îşi începea activitatea de imnograf, alcătuind poeme de laudă la numeroase sărbători: Duminica fiului risipitor, Duminica Înfricoşătoarei Judecăţi, Duminica a patra din Post, Duminica Floriilor, Vinerea Patimilor, Duminica Paştelui, Înălţarea Domnului, Praznicul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel ş.a. Cercetătorii îi atribuie între 500 şi 1.000 de strofe, cifră ce motivează şi supranumele de „Dulce-cântăreţul“. Singura dintre cântările epocii sale păstrate în întregime este slujba Acatistului Bunei Vestiri.

Este un imn de laudă şi mulţumire adresat Maicii Domnului, alcătuit din 13 condace (astăzi, condacul este doar o strofă scurtă) şi 12 icoase (strofa mai lungă, ce dezvoltă tema condacului, sub forma stihurilor ce încep cu exclamaţia „Bucură-te!“). Deşi Tradiţia spune că acest Acatist a fost alcătuit de patriarhul Serghie al Constantinopolului (†638) în urma salvării capitalei bizantine de invazia perşilor şi avarilor din anul 626, totuşi critica modernă este de părere că acest Acatist era în circulaţie încă înainte de evenimentul din 626, fiind chiar foarte cunoscut. De altfel, patriarhul nu ar fi avut cum să alcătuiască peste noapte un poem de o asemenea anvergură. El doar a ales acest imn - considerându-l cel mai expresiv pentru scopul său, acela de a-i aduce laudă Maicii Domnului - pe care l-a dedicat Fecioarei Maria pentru a marca minunata biruinţă. Nici atribuirea acestui Acatist poetului cronicar George Pisides sau patriarhului Fotie (secolul al IX-lea) nu este susţinută de dovezi concludente.

Datarea Imnului Acatist înainte de anul 626 şi recunoaşterea Sfântului Roman Melodul drept autor al lui se bazează pe analiza atentă a textului. Astfel, nici una dintre cele 24 de strofe ale imnului nu face referire la vreo acţiune militară, ci conţinutul este strict teologic, făcând referire la dogmele Întrupării şi Răscumpărării.

Imnul Acatist a fost scris în limba greacă şi se prezintă sub forma unei poezii perfecte, structurate în patru părţi.

În prima parte se vorbeşte despre Buna Vestire a îngerului, nevinovăţia Fecioarei Maria, vizita Elisabetei şi îndoiala lui Iosif.

A doua parte descrie adorarea păstorilor, închinarea magilor, fuga în Egipt şi aducerea la Templu a Pruncului Iisus.

A treia parte vorbeşte despre reînnoirea lumii prin Naşterea lui Hristos din Sfânta Fecioară Maria.

Ultima parte o înfăţişează pe Maica Domnului ca apărătoare; totodată, arată neputinţa omenească de a-L lăuda precum se cuvine pe Dumnezeu pentru dezlegarea păcatului strămoşesc al lui Adam, încheindu-se cu rugăciuni către Maica Domnului, de a mijloci pentru noi, oamenii.

Sfântul Roman a alcătuit Imnul Acatist, în principal, ca o predică în versuri despre Întruparea Domnului pentru praznicul Bunei Vestiri. Totuşi, anumiţi factori istorici şi teologici au jucat un rol important în alcătuirea acestei compoziţii. În anii ce au precedat naşterea Sfântului Roman, la Constantinopol a izbucnit o puternică controversă ce a tulburat mult timp Biserica. Este vorba despre erezia nestoriană, ce punea sub semnul întrebării nu dumnezeirea lui Iisus Hristos, ci numirea care se dădea Maicii Domnului, de Theotokos (Născătoare de Dumnezeu). Chiar dacă erezia a fost condamnată în cadrul Sinodului de la Efes (451), trebuie spus că încă nu se stinsese la începutul secolului al VI-lea, când se crede că s-a născut Sfântul Roman. Datorită nestorienilor, retraşi în Siria, este posibil ca Sfântul Roman să fi cunoscut personal învăţăturile lor greşite, şi asta înainte de a veni la Constantinopol.

Din acest motiv, Sfântul Roman expune cu atâta tărie în Imnul Acatist dogma ortodoxă privind Persoana divino-umană a lui Iisus Hristos: „Văzut-au pruncii caldeilor, în braţele Fecioarei, pe Cel ce a zidit pe om cu mâna şi cunoscându-L a le fi Stăpân, deşi luase chip de rob, s-au nevoit cu daruri a-L sluji şi a cânta celei binecuvântate“ (Icosul al 5-lea).

Dogma Întrupării este, astfel, magistral expusă de Sfântul Roman sub forma unui imn, foarte accesibil înţelegerii tuturor credincioşilor, dar şi foarte uşor de reţinut.

O rugăciune de mulţumire adresată Maicii Domnului

Conţinutul poate fi împărţit în două părţi, una istorică (primele 12 strofe) şi una mistică (celelalte 12 strofe), fiecare fiind împărţită, la rândul ei, în două teme: zămislirea supranaturală şi Naşterea lui Hristos, cu evenimentele ce au însoţit-o; respectiv, învăţătura calcedoniană despre răscumpărarea lumii şi preacinstirea Maicii Domnului. Totuşi, strofa originară ce preceda ansamblul celor 24 de strofe a fost înlocuită cu actuala strofă: „Apărătoare Doamnă“; cel mai probabil acest fapt a avut loc în 626. Această strofă este considerată a fi o compoziţie a patriarhului Serghie; totodată, aceasta explică alegerea cântării acestui imn drept mulţumire pentru amintita victorie împotriva barbarilor năvălitori. De asemenea, în strofa a 23-a (Condacul al 12-lea) au fost interpolate patru stihuri - „Bucură-te, stâlpul Bisericii cel neclintit; Bucură-te, zidul împărăţiei cel nebiruit; Bucură-te, cea prin care se înalţă biruinţele; Bucură-te, cea prin care cad vrăjmaşii“ - care trimit, în mod nemijlocit, cu gândul la ajutorul Maicii Domnului.

Strâns legat de evenimentul Întrupării Mântuitorului, Imnul Acatist se citea cel mai probabil cu prilejul sărbătorii Bunei Vestiri. Abia după căderea Constantinopolului (1453) sau în preajma acestei date a intrat şi în rânduiala tipiconală a Postului Mare. Astfel, în Biserica Ortodoxă Greacă există rânduiala ca în primele patru sâmbete ale Postului Mare să se citească în cadrul Utreniei câte o parte din acest Acatist, în ordine cronologică. El este citit apoi, în întregime, în cadrul Utreniei zilei de sâmbătă din Săptămâna a cincea, numită Sâmbăta Acatistului, tipic preluat şi în Biserica Ortodoxă Română.

Motivul introducerii citirii Acatistului în timpul Postului Mare îl constituie nu doar apropierea de praznicul Bunei Vestiri, ci şi învăţătura mariologică şi hristologică pe care le cuprinde, legând taina Naşterii de taina Învierii lui Hristos; ziua Întrupării este astfel legată de ziua când prin Moartea întru Înviere a lui Hristos s-a împlinit planul de mântuire a lumii.

Foarte iubit de bizantini, Imnul Acatist a început să fie ilustrat în miniaturi, icoane, broderii, devenind apoi una dintre temele favorite ale picturii murale a secolului al XI-lea. Această temă a pătruns şi în programul iconografic al bisericilor cu pictură exterioară din ţara noastră, în special în Moldova.

Enumerăm aici cele 24 de scene ale Acatistului reprezentat la Mănăstirea Moldoviţa, unde s-a păstrat unul dintre cele mai frumoase ansambluri, însoţite de explicaţia pe scurt a fiecăreia, astfel: îngerul binevesteşte Fecioarei Maria; nedumerirea Fecioarei Maria; Fecioara Maria se supune voinţei divine; zămislirea de la Duhul Sfânt; întâlnirea Fecioarei Maria cu Elisabeta; îndoiala lui Iosif şi dezvinovăţirea Mariei; Naşterea lui Iisus Hristos; venirea magilor; închinarea magilor; întoarcerea magilor; fuga în Egipt; Întâmpinarea Domnului Iisus Hristos, făptura cea nouă; preacinstirea Maicii Domnului; Sfânta Treime; Emanuel preamărit de cetele îngereşti; Maica Domnului şi ritorii; Hristos dus spre răstignire; Maica Domnului, ocrotitoarea fecioarelor; Iisus Hristos, Marele Arhiereu; Maica Domnului luminătoare; Pogorârea la iad; închinarea la icoana Maicii Domnului şi Maica Domnului mijlocitoare.

Maturitatea stilului în care este realizată exprimarea, vocabularul elevat folosit de Sfântul Roman Melodul, desăvârşita abordare a dificultăţilor ridicate de formele de poezie existente în vremea scrierii Acatistului duc la concluzia că Sfântul Roman nu a creat acest stil imnografic dintr-o dată, într-un moment de inspiraţie. Forme iniţiale ale condacului au existat probabil în poezia bisericească siriacă pe care Roman - sirian de origine - o cunoştea destul de bine.

Marele merit care îi revine este acela de a fi adaptat această poezie spiritului imnografiei bizantine şi de a fi introdus această nouă formă poetică în literatura liturgică din Constantinopol. Sfântul Roman a împrumutat, de asemenea, în creaţia sa imnografică forma şi conţinutul poeziei Sfântului Efrem Sirul, pe care le-a dezvoltat, le-a dat o formă mai bine structurată şi concisă; de asemenea, le-a imprimat spiritul bizantin, creând astfel condacul, care este o creaţie specific constantinopolitană. În concluzie, Imnul Acatist este o rugăciune de mulţumire adresată Maicii Domnului.