Odihnă în pacea şi iubirea Preasfintei Treimi

Pomenirea celor adormiţi în Domnul este un act de credinţă ortodoxă, întrucât ea se ba­zează pe credinţa că, fiind creat după chipul lui Dumnezeu Cel nemuritor (Facere 1, 27), sufletul omului este nemuritor (cf. Iov 12, 10; Daniel 5, 23; Ecclesiast 12, 7; Matei 22, 31-32; 17, 3-4; Luca 9, 30-32; 23, 43), chiar dacă trupul omului, după moartea fizică, se des­compune şi se risipeşte. Mai mult, sufletul nemuritor are, după despărţirea sa de trup, o viaţă intensă dacă omul este credincios şi s-a unit cu Dum­nezeu prin rugăciune.

Pomenirea celor adormiţi în Domnul este un act de iubire pentru ei. Când ne rugăm pentru cei adormiţi în Domnul arătăm că îi iubim şi după moarte, iar sufletul lor nemuritor simte iubirea noastră! Ei cunosc momentele când îi po­menim şi simt când împăr­ţim milostenii pentru ei. Iubirea din rugăciunea pentru cei ador­miţi în Domnul este mai tare decât moartea şi ea se arată atât prin cinstirea osemintelor lor, cât şi prin modul în care îngrijim mormintele lor. Încă din primele veacuri, creştinii care mărtu­ri­seau credinţa lor în Învierea lui Hristos şi în învierea morţilor se deosebeau de păgâni şi prin modul în care cinsteau trupurile celor ador­miţi în Domnul. În antichitatea păgână, locul unde erau înhu­maţi oamenii se numea „necro­polă“, adică „oraşul morţilor“. Creştinismul a schimbat numele locului din „necro­polă“ în „cimitir“, adică „dormitor“ unde se odihnesc vremelnic cei ador­miţi în Domnul până la învierea cea de obşte. Sfântul Ioan Gură de Aur ne învaţă zicând: „De aceea se şi cheamă locul acesta cimitir, ca să ştiţi că cei răposaţi şi depuşi aici nu sunt morţi, ci sunt culcaţi şi dorm“1. Deci, mort cu adevărat este numai omul necredincios, întrucât este despărţit de Dumnezeu. De aceea, noi nu considerăm morţi pe cei decedaţi, ci îi numim mai degrabă „adormiţi în Domnul“.

Pomenirea celor adormiţi în Domnul este un act de spe­ranţă. Noi pomenim pe cei care au adormit în Domnul, adică „în nădejdea Învierii şi a vieţii celei de veci“. Sfântul Apostol Pavel îndeamnă pe creştinii care plâng pe cei morţi să nu se întristeze peste măsură, ca păgânii cei fără de nădejde, ci să se mân­gâie având credinţa că Hristos Domnul, Cel ce a biruit moartea, va învia pe toţi cei decedaţi (cf. 1 Corinteni 15, 22), iar cei care au crezut în El vor fi pururea îm­preună cu El (cf. 1 Tesaloniceni 4, 13-18). În acest sens, lumâ­nă­rile pe care le aprindem pe mor­minte sunt lumânările credinţei şi ale nădejdii creştine că sufletul omului este nemuritor, iar trupul său va învia la cea de a doua venire a Domnului nostru Iisus Hristos. Unită cu rugă­ciunea, lumânarea aprinsă pe mormânt este o floare sau o lumină a iubirii noastre pentru cei adormiţi, a credinţei şi spe­ranţei noastre că toţi vom învia şi ne vom reîntâlni faţă către faţă în iubirea nemăr­ginită şi dătă­toare de bucurie a lui Dum­nezeu. În simbolismul lor, lumâ­nă­rile ce se aprind pentru cei ador­miţi în Domnul semnifică viaţa omului care, trăind pe pământ, a răspândit multă lumină în jurul său. Încetul cu încetul, aşa cum se topeşte o lumânare, trece viaţa fiecărui om, dar, când arde o lu­­mânare, nu contează cât costă în bani ceara şi firul de bumbac care ard, ci câtă valoare spirituală are lumina pe care această lu­mâ­nare o răs­pân­deşte în jurul ei. Pentru viaţa omului, contează mai ales câtă lumină a adunat el în suflet şi câtă lumină a răspândit în jurul său prin credinţa sa în Hristos - Lumina lumii, prin ru­găciune şi prin fapte bune. În acest în­ţeles, prin persoana şi opera sa, părintele Dumitru Stă­ni­loae este o permanentă făclie de În­viere pentru teologia şi spiritualitatea Bisericii noastre.

La Parastasul pentru cei adormiţi întru Domnul, lumâ­nările se aprind pe colivă şi pe colac, pentru că atât coliva, cât şi colacul sunt făcute din boabe de grâu, devenite simbol al cre­dinţei în înviere şi al comuniunii frăţeşti în Biserica lui Hristos Cel Înviat (cf. Ioan 12, 24; 1 Corinteni 15, 36 ş. u.), care se reali­zează prin rugă­ciu­nea împreună cu alţii şi pentru alţii.

Iată ce spune însuşi părintele Dumitru Stăniloae în Dog­ma­tica sa despre rugăciunile pentru cei adormiţi în Domnul: „Când cerem lui Dumnezeu «veş­­­nica pomenire» pentru cine­va, cerem să fie pomenit de Dum­­nezeu şi în prezent, cum va fi pomenit în eternitate, deci ­să-l ţină neîncetat viu. Dacă am cere ca Dumnezeu să-l pomenească numai de la judecata din urmă mai departe, ar însemna că Dumnezeu îl ţine uitat pentru o vreme, iar după aceea iarăşi îşi va aduce aminte de el. Noi nu cerem lui Dumnezeu să-Şi aducă aminte numai câteodată de acela, ci să-l aibă neîntrerupt în amin­tire, în vecii vecilor. Prin rugăciuni, ţinem veşnic vii pe cei ce au fost. Nimeni nu se pierde definitiv.

Dar dialogul nostru cu Dum­nezeu pentru semenul nostru decedat se susţine nu numai prin pomenirea în rugăciuni, ci şi prin pomenirea cu faptele, în special cu faptele de milostenie, prin care intercalăm şi pe alţi oameni în acest dialog, fă­cân­du-i şi pe ei să-l pomenească. Iar această pomenire a celui decedat de către noi, care să­vârşim fapte de milostenie în numele lui, şi de către cei care beneficiază de aceste fapte, e un dialog nu numai între noi şi acela, ci şi un răspuns dat apelului celui decedat şi, lui Dumnezeu, pentru el. Această lărgire a dialogului se reali­zează de altfel şi prin ru­găciuni. Căci rudele care pomenesc pe cel adormit cer aceasta şi preoţilor şi celorlalţi, pentru ca să fie atraşi cât mai mulţi în acest dialog cu cel adormit şi cu Dumnezeu pentru el.“2

„Dumnezeu e însetat să vadă darurile Lui transmise de la om la om, spune Sfântul loan Da­mas­chin, adică să vadă bu­nă­tatea Sa înmulţindu-se între oameni prin străduinţa lor: «Aceasta o doreşte şi o voieşte Mi­lostivul, ca toţi să ne facem bine unii altora, atât în viaţă cât şi după moarte»“.3

„Cel mai mare ajutor le vine însă celor adormiţi de la pome­nirea lor în legătură cu jertfa lui Hristos la Sfânta Litur­ghie.“4

„Comunitatea unită cu Hris­tos are legaţi de ea în dialogul amintirii şi pe cei adormiţi ai ei; şi-L roagă şi prin cuvinte pe Hristos, în dialogul ei cu El, să-i primească şi pe ei, prin amin­tire, în legătură cu El şi să-i ofere Tatălui, sau să-i unească cu Tatăl prin predarea Sa Tatălui împreună cu ei.“5

Pomenirea părintelui Stă­ni­loae în Biserica „Sfântul Nicolae“ a Mănăstirii Cernica, prin rugă­ciunile Parastasului de astăzi, la împlinirea a 20 de ani de la trecerea sa la Domnul, este un moment de cinstire a lui şi de comuniune cu el în iubirea lui Dum­­nezeu, deoarece iubirea izvorâtă din rugăciune este mai tare decât moartea.

Părintele Dumitru Stă­niloae a preţuit mult evlavia şi lucrarea Sfântului Ierarh Calinic de la Cernica († 1868), stareţ al Mănăstirii Cernica timp de 32 de ani (1818-1850)  şi episcop la Râmnic 17 ani (1850-1867), pe care l-a elogiat cu prilejul canonizării lui, în anul 1955, considerându-l un simbol al mona­hismului românesc care îmbină spiritualitatea isihastă cu lucrarea filantropică într-un mod profund şi echilibrat.

Mormântul părintelui Du­mitru Stăniloae şi al soţiei sale Preoteasa Maria de la Mă­năstirea Cernica se află în apro­pierea Bisericii „Sfântul Lazăr“, ctitorită de stareţul ardelean Gheorghe (†1806), originar din Săliştea Sibiului, canonizat de Biserica noastră în anul 2005.

În cimitirul Mănăstirii Cer­nica se află nu doar morminte ale monahilor, ci şi mormintele unor ierarhi, ale unor profesori de teologie, ale unor preoţi şi ale unor mireni oameni de cultură, dar şi ale unor oameni simpli.

Toţi aceştia odihnesc aici, în pa­cea şi iubirea Preasfintei Treimi şi întru nădejdea învierii de obşte şi a vieţii veşnice, des­pre care a scris mult şi frumos pă­rintele Dumitru Stăniloae ca teolog al Crucii şi Învierii lui Hristos şi al luminii Preasfintei Treimi.

Cu câteva luni înainte de trecerea sa la Domnul, părintele Dumitru Stăniloae a vorbit aici, la Mănăstirea Cernica, tocmai despre sensul vieţii creştine ca existenţă îndreptată spre În­viere şi spre Îm­pă­răţia iubirii veşnice a Preas­fintei Treimi.

Rugător şi slujitor al Sfân­tului Altar în timpul vieţii sale pe pământ, părintele Dumi­tru Stăniloae este acum rugător şi în ceruri pentru mântuirea oamenilor, pentru Biserică şi popor, iar lumina vieţii sale şi a teologiei sale rămâne pentru noi toţi o făclie de Înviere pe cale mântuirii şi a vieţii veşnice din Împărăţia Preasfintei Treimi.

Pacea şi bucuria Învierii sunt tainic cuprinse în toate scrierile sale teologice şi duhovniceşti.

Cu sfinţii odihneşte, Doamne, pe slujitorul şi mărturisitorul Tău preotul Dumitru Teologul, părintele nostru!

Veşnica lui pomenire din neam în neam!

† DANIEL
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Cuvânt la slujba Parastasului de 20 ani de la trecerea la Domnul a părintelui Dumitru Stăniloae, Mănăstirea Cernica, 5 octombrie 2013.

Note:

1 ‑Omilia despre numele cimitirului şi despre cruce, PG 49, col. 393.

2 ‑Preot profesor Dumitru STĂNI­LOAE, Teologia Dogmatică Or­to­doxă, vol. III, Editura Ins­ti­tu­tului Biblic şi de Misiune O­r­to­do­xă, Bucureşti, 2010, pp. 347-348.

3 ‑Sfântul Ioan Damaschin, De iis qui dormierunt in fide, P.G., 95, col. 361 C, la preot profesor Du­mi­tru STĂNILOAE, op. cit., pp. 349-350.

4 ‑Preot profesor Dumitru STĂ­NI­LOAE, op. cit., pp. 349-350.

5 Ibidem.