Semnal editorial: Mai mult decât o slujbă, o plângere a morţii noastre sufleteşti

Părinţii Bisericii au rânduit ca Postul Mare să ţină şapte săptămâni, din care şase să fie destinate pregătirii prin post, pocăinţă şi rugăciune pentru Sfânta Euharistie, iar Săptămâna Mare să fie axată exclusiv pe retrăirea duhovnicească a ultimelor zile din viaţa pământească a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, a Patimilor şi suferinţelor Sale. Începând cu Duminica Floriilor, în fiecare seară, până în Sâmbăta Mare, se săvârşesc deniile, slujbe speciale, menite să pregătească mai intens sufletul pentru slăvita Zi a Învierii. În timpul Vinerii Mari, creştinii trăiesc într-o dramatică tensiune duhovnicească cuvintele articolului din Crez: „Şi S-a răstignit pentru noi în zilele lui Ponţiu Pilat şi a pătimit şi S-a îngropat“, iar slujba Prohodului reprezintă chiar slujba Înmormântării Mântuitorului.

Editura Doxologia ne oferă o ediţie nouă a acestei slujbe, despre care teologul rus Serghei Bulgakov spunea că este „cea mai frumoasă creaţie liturgică bisericească şi geniul creaţiei liturgice ortodoxe“. Datorită desăvârşitei smerenii a scriitorilor de imnuri liturgice, originea exactă a Prohodului este încă incertă. Printre autorii probabili sunt enumeraţi Sfântul Ioan Damaschin (sec. al VII-lea), Sfântul Theodor Studitul sau Cuviosul Iosif Melodul de la Mănăstirea Studion (sec. al IX-lea), din Constantinopol; mai nou, sunt voci care afirmă că autorul real ar fi Filotei Kokinos, iar slujba Prohodului ar fi fost inclusă în Triod în jurul secolului al XIV-lea. Indiferent de identitatea sfinţitului autor al Prohodului Domnului nostru Iisus Hristos, semnificaţia acestei slujbe-poem liturgic nu poate fi deplin înţeleasă decât de cel care a trăit zilele Postului Mare ca pe o îmbrăcare progresivă în Hristos, „pentru a participa încă şi mai deplin la Patima Sa şi a ieşi împreună cu El din mormânt, biruind asupra răului şi morţii şi iradiind de comuniunea Dumnezeirii Lui“ (Makarios Simonopetritul).

Versurile celor trei stări care alcătuiesc Prohodul ne poartă prin întreaga bogăţie de învăţături dogmatice ale Bisericii. Importanţa teologică rezidă în prezentarea liricizată a dogmelor fundamentale ale Bisericii prin prisma Patimei şi a îngropării Mântuitorului. „S-a schimbat făptura prin ale Tale Patimi, căci cu Tine au pătimit toate câte sunt, ţiitor a toate cunoscându-Te“ (Prohodul, strofa a 22-a, Starea I). „În mormânt nou Te-au pus, înnoind, Hristoase, firea oamenilor, prin Învierea Ta“ (24, Starea I). „Palme şi loviri I S-au dat lui Hristos peste faţă, Celui ce cu mâna Sa pe om a plăsmuit“ (57, Starea a II-a). „Nu Te-ai despărţit de-al Părintelui sân, Milostive, chiar binevoind a lua chip de muritor (44, Starea a II-a). „Nu mai plânge, Maică; pe Adam şi Eva, ca să-i slobod, Eu sufăr“ (25, Starea a III-a).

E bine să avem cu toţii această carte, fiindcă nu ne va fi de folos doar la Denia din Vinerea Mare. Denia Prohodului este mai mult decât manifestarea solidarităţii noastre cu Pătimirile, moartea şi îngroparea Mântuitorului Iisus Hristos. Participarea la Prohod implică împreună-pătimirea noastră cu Cel care a îmbrăcat haina smereniei, sărăcindu-Se pe Sine pentru a-l îmbogăţi pe om cu îndumnezeirea. Mai mult, în cântările Prohodului jelim însăşi neputinţa şi nimicnicia noastră, fiindcă Hristos S-a coborât pentru a împlini canonul lui Adam - părintele nostru. Creştinii îşi plâng propria neputinţă şi moarte sufletească. Căci a fost nevoie ca Cel care este Împăratul slavei şi Domnul puterilor să primească moarte de rob: „Nici chip n-ai avut, nici frumuseţe, când pătimeai, Doamne“ (33, Starea a II-a). Să plângem propria fire vicleană şi ucigaşă de Dumnezeu, căci prin păcatele noastre mărturisim că suntem neam cu cei ce L-au răstignit, dar suntem împărăţie aleasă prin pocăinţă, mărturisire şi împărtăşire din Trupul şi Sângele Celui a Cărui moarte dezrobitoare o cântăm.