1 decembrie 1919: Prima aniversare a Marii Uniri

Armistițiul din 11 noiembrie 1918 a pus punct Primului Război Mondial și a deschis calea spre noi prefaceri în Europa. Din cenuşa imperiilor prăbuşite au renăscut, pe baza principiilor wilsoniene ale dreptului popoarelor la autodeterminare, state noi. Din păcate, focarele de război au continuat să existe. În Rusia, bolşevicii lui Lenin ameninţau Europa cu extinderea revoluţiei universale. În Germania, Turcia, Ungaria, viaţa politică şi socială era marcată de turbulenţe şi revoluţii. La Paris, Conferinţa de Pace se desfăşura lent, iar enunţurile generoase care ar fi trebuit să stea la baza relaţiilor internaţionale începeau să fie uitate. Marile Puteri dictau pacea şi obligau ţările mici, aliaţii de ieri, să accepte compromisuri şi cedări ale suveranităţii. Pe acest fundal internaţional tulbure, situaţia în România era, de asemenea, complicată.

Anul 1919 a fost un an, cu siguranţă, dificil. A fost marcat de împliniri şi de eşecuri. Pe de o parte, situaţia economică era una foarte grea: infrastructura distrusă în cei doi ani de război, fabrici, rafinării ruinate ori demontate bucată cu bucată şi luate de inamic, penuria de produse alimentare manifestată în primele patru luni ale anului, inflaţia şi numeroase probleme sociale - sute de mii de copii orfani şi de văduve, zeci de mii de invalizi, instituţii nefuncţionale. Lipsa forţei de muncă se datora faptului că sute de mii de oameni erau încă mobilizaţi pe frontul din Transilvania ori din Basarabia pentru a respinge atacurile bolşevicilor. La Bucureşti, pâinea se dădea pe cartele, carnea lipsea, părea că războiul încă nu se terminase. Pentru prima dată în istoria sa, România a trebuit să importe alimente, în principal din SUA, pentru a putea rezolva această criză. Opinia publică simţea o mare frustrare faţă de îmbogăţiţii şi profitorii războiului, faţă de cei care colaboraseră cu ocupantul german. De aceea, vreme de 10 luni, în ziarele vremii au apărut informaţii despre procesele germanofililor și socialiştilor. Rând pe rând, au fost căutaţi ţapi ispăşitori şi judecaţi pentru a mai domoli aceste nemulţumiri şi a mai abate atenţia opiniei publice de la greutăţile cotidiene. Aşa au ajuns la închisoarea Văcăreşti Ioan Slavici şi Tudor Arghezi. O altă problemă era aceea a minorităţilor, în special a elitelor provinciale ale minorităţilor care până mai ieri deţinuseră puterea politică şi economică și nu se simţeau foarte confortabil, aşteptând lămurirea viitorului lor statut. Aşadar, societatea românească prezenta numeroase clivaje şi disparităţi care trebuiau rezolvate.

Peste această criză internă s-a mai suprapus şi criza politică: atacurile bolşevicilor maghiari ori ruşi de la graniţe au întârziat organizarea alegerilor pentru parlament, apoi demisia Guvernului Brătianu, generată de neasumarea prevederilor tratatului cu Austria, în care României i se limita suveranitatea şi îi erau impuse clauze economice neprincipiale.

De cealaltă parte, putem vorbi şi de împlinirile anului 1919. În plan internaţional, România obţinuse anularea păcii umilitoare impuse de Germania în mai 1918, recunoaşterea graniţelor sale, prestigiul său crescând datorită campaniei din Ungaria a Armatei Române, soldată cu zdrobirea regimului bolşevic maghiar care ameninţa să se extindă spre Occident. În plan intern s-a produs şi o sporire a sentimentului de securitate, inclusiv în provinciile istorice unite cu vechiul regat. Sugestivă în acest caz este zona Transilvaniei, unde acţiunea fermă a Armatei Române pentru protejarea populaţiei, dispariţia asupritorului maghiar, a ultimelor rămăşiţe ale fostelor autorităţi imperiale şi a bolşevicilor maghiari le-au indus oamenilor sentimentul real că ei sunt prima generaţie de români stăpâni în ţara lor. Alegerile din noiembrie 1919 pot fi considerate şi ele o reuşită. Desfăşurate pe baza legii votului universal, au adus voci şi partide noi în politică, atitudini şi mentalităţi pozitive, dar şi un nou parlament şi guvern care au legitimat actul unirii Basarabiei, Bucovinei, Transilvaniei, Crişanei, Banatului şi Maramureşului cu Patria-mamă.

Sărbători populare la Cernăuţi, Bucureşti, Alba Iulia 

Finalul anului 1919 a însemnat rezolvarea multora din dificultăţile societăţii româneşti. Dacă la 1 Decembrie 1918, la Alba Iulia, la Bucureşti, evenimentele aniversau, pe de o parte, unirea, pe de alta, marcau victoria şi sfârşitul războiului prin întoarcerea suveranilor din refugiul de la Iaşi, la 1 decembrie 1919 se putea celebra acum simultan actul istoric al anului 1918. Sărbătorirea a fost, pe de o parte, rod al iniţiativei autorităţilor, fie al unor comitete formate din actorii evenimentelor din 1918 ori pur şi simplu manifestarea spontană a entuziasmului popular, aşa cum s-a întâmplat în capitala României Mari. La Cernăuţi, în ziua de 28 noiembrie, s-a desfăşurat o amplă ceremonie de sărbătorire a unirii. La ora 11 s-a oficiat un Te Deum la catedrala oraşului de către arhimandritul Vorobchievici, apoi mulţimea s-a deplasat în Piaţa Unirii, unde a avut loc o defilare a trupelor garnizoanei.

În întreg Ardealul, dar în special la Alba Iulia, s-a sărbătorit cu mare fast evenimentul, s-au ţinut discursuri înălţătoare, iar participanţii au realizat că, odată cu această primă aniversare, Alba Iulia devenea pentru totdeauna loc de pelerinaj al neamului românesc. La Cluj, şcolile şi-au suspendat cursurile şi au organizat serbări comemorative, s-au făcut defilări, iar la universitate s-a dansat Hora Unirii. Rectorul Sextil Puşcariu, Valeriu Branişte şi N. Bănescu au ţinut cuvântări în faţa mulţimii.

La Bucureşti, universitatea a organizat o mare ceremonie la care au participat numeroşi locuitori, dar şi studenţi. Printre oratorii care au luat cuvântul s-a numărat şi Miron Cristea, Episcop de Caransebeş şi viitor patriarh. „Cu ajutorul lui Dumnezeu, spunea înaltul ierarh, am prăznuit azi ziua cea mare a epocalei adunări de la Alba Iulia, ţinută pe locul unde a fost tras pe roată ţăranul Horia şi, împreună cu ţăranii, am hotărât, în cea mai mare însufleţire, unirea neamului nostru. Se cuvine deci să muncim toţi, fiecare unde ne-a ales soarta, ca să îmbunătăţim viaţa ţăranului, prin cultură, printr-un trai mai bun. Să-l ajutăm la întărirea sufletului lui şi a credinţei în biserică; să-l ajutăm în păstrarea datinelor şi portului lui pitoresc care fac admiraţia tuturor şi atunci am credinţa că vom izbuti să facem din ţara noastră ţara muncii şi a democraţiei adevărate”, şi-a încheiat Miron Cristea discursul, în aplauzele mulţimii. Într-un val de entuziasm, studenţii au plecat de la statuia lui Mihai Viteazul şi au înconjurat Palatul Regal, ovaţionând suveranii.

Ce au scris ziarele despre aniversare

Presa vremii a surprins entuziasmul general al ţării, căci manifestaţii precum cele de la Bucureşti s-au desfăşurat în toate aşezările locuite de neamul românesc şi a informat întreaga ţară despre modul cum s-a sărbătorit un an de la Marea Unire. Un exemplu relevant în acest sens l-a oferit ziarul „Dacia”, înfiinţat în decembrie 1918 de către Alexandru Vlahuţă şi Ioan Alexandru Brătescu-Voineşti. „Dacia” a publicat în intervalul 1-3 decembrie 1919 nu mai puţin de cinci editoriale şi articole în care a relatat despre modul cum au fost aniversate la Cernăuţi, Cluj, Alba Iulia şi Bucureşti unirea Bucovinei şi respectiv a Transilvaniei cu România.

Dintre aceste materiale, am ales două intervenții. La 1 Decembrie 1918, protopopul ortodox de Sălişte, Ioan Lupaş, a participat ca delegat al acestei aşezări la Adunarea Naţională de la Alba Iulia şi, prin aceasta, a contribuit la scrierea istoriei Transilvaniei şi a Marii Uniri. Ales membru în Consiliul Dirigent şi devenit mai apoi, în noiembrie 1919, profesor de istorie modernă a românilor şi deputat de Sălişte din partea Partidului Naţional Român, Ioan Lupaş publica în ziarul „Dacia” un emoţionant articol intitulat „Toţi împreună”. În cuprinsul acestuia, el afirma: „Se împlineşte un an dela măreaţa zi a adunării naţionale din Alba Iulia, care desăvârşind clădirea libertăţii şi unităţii neamului nostru, va rămâne o dată memorabilă în istoria contimporană a Românilor. Prin acestea poporul român primea răsplata suferinţelor de veacuri şi făgăduiala că va ajunge iarăşi stăpân pe pământul strămoşilor săi în aceeaşi comunitate sufletească, pregătitoare a libertăţii şi unităţii naţionale depline, care a avut şi până acum rolul de căpetenie în năzuinţele noastre de a fi toţi împreună”.

Dar cele mai frumoase cuvinte despre aniversarea Marii Uniri i-au aparţinut lui Iuliu Maniu şi au fost publicate sub titlul „La un an dela desrobirea Ardealului”, în ziua de marţi, 2 decembrie 1919: „... Mult încercatul nostru popor şi-a dat seama că trebuie să se unească pe veci cu fraţii săi din Regat. Din această credinţă nestrămutată s-a întrupat adunarea neamului de la 1 Decembrie 1918 la Alba Iulia, unde o sută de mii de Români, cărturari şi ţărani în frăţească înţelegere pecetluind pentru toate veacurile dreptul lor şi chezăşuind dreptatea tuturor, au hotărât unirea cu România, sub sceptrul de domnie al biruitorului rege Ferdinand. Sărbătoarea sfântă a nea­mului va rămâne totdeauna ziua de 1 Decembrie, ziua de la Alba Iulia, ziua libertăţii, ziua unirei. Români! Binefacerile unirei le simţim de un an, o guvernare a nea­mului, prin sine însuşi, a înlocuit stăpânirea veche îndrumată de un gând duşman. Consiliul dirigent ales din adunarea dela Alba Iulia... crezând că înţelepciunea de astăzi este temeiul
fericirei de mâine a neamului nostru, va arăta din acest prilej de aniversare recunoştinţa sa pentru sfânta dragoste de neam şi de ţară... Trăiască România Mare!”