20 august 1944, ultima zi de război la Iaşi

Ca ieri, acum 63 de ani. Iaşii trăiau zile cumplite. Crâncenul război, purtat aproape vreo trei ani de zile la mari depărtări, pe întinsul Uniunii Sovietice, în primăvara anului 1944 se apropria de graniţele României. Prin 7 martie, ziarele îl localizau pe la Tarnopol, la 17 martie trecuse de Uman, atingând Bugul, şi se îndrepta vertiginos către Nistru. Evenimentele se desfăşurau „cu o iuţeală atât de mare, încât este aproape cu neputinţă să le identifici fazele strategice“, scria „Timpul“ din 28 martie 1944.

Peroanele gării pe care se rostiseră de mii de ori în ultimii ani cuvintele „vin refugiaţii polonezi“ (în septembrie 1939), „vin refugiaţii bucovineni şi basarabeni“ (în iunie 1940), „vin refugiaţii ardeleni“, „vin refugiaţii dobrogeni“ (în septembrie 1940), auzeau pentru prima oară suspinul şoptit, la început, în mare taină: „Se evacuează laşul“. Îngrijorarea cuprinsese locuitorii, căci se bănuia aproprierea pârjolului nimicitor al frontului şi mulţi ieşeni dădeau năvală în dughene după geamandane şi alimente, uscau maldăre de pâine, blindau geamurile cu diagonale de hârtie ca să nu crape la explozii şi împachetau, oftând, câteva lucruri pentru presupusul refugiu privind cu jale casele ce aveau să rămână de izbelişte. Deşi articolele din ziare dădeau informaţii vagi, iar posturile de radio şi, mai ales, postul german „Donau“ („Dunărea“) emitea, seară de seară, pe 325 de metri, buletine de ştiri calme, liniştitoare, lumea afla situaţia reală de la alte posturi străine (Londra, România Liberă şi Moscova ) care se ascultau cu luminile stinse şi capul vârât în difuzoare - din cauza bruiajului, dar se lăsa amăgită pentru a nu-şi părăsi căminele dragi. Soarta Moldovei era însă pecetluită. Devenea teatru de război, iar oraşul Iaşi redută de rezistenţă. Prin martie 1944, Iaşii porneau în refugiu La 22 martie se publica comunicatul Apărării Pasive, prin care se îndemna populaţia să ceară de la autorităţi buletine de evacuare. Ordinul suna categoric: toate instituţiile, autorităţile şi întreprinderile se evacuau imediat cu tot personalul şi întreaga zestre, în localităţile indicate din Banat, Oltenia şi Muntenia. O dispoziţie a Ministerului Culturii Naţionale ordona şcolilor secundare să termine anul fără examene finale, doar cu mediile semestriale şi notele existente, motiv pentru care profesorii încheiau mediile în mare grabă şi se despărţeau de elevi ştergându-şi ochii. În şcoli se instala armata, la Liceul Naţional trupele cartiruite umplând curtea şi intrând pe uşile claselor înainte ca elevii să plece. La ultimul careu din curtea şcolii - în care se afla şi autorul - elevii şi profesorii urmăreau cu capetele întoarse şi cu inimile strânse, înlocuirea, prin ferestre, a băncilor din clase cu paturi de campanie, în timp ce directorul Virgil Marineanu îi informa că şcoala se refugia la Făget, lângă Lugoj, şi îndemna pe interniştii de la ţară să plece, imediat, acasă, la părinţi. „Nopţile erau pline de zgomotul huruitor al şenilelor tancurilor, al tunurilor şi al camioanelor grele, sub care gemea caldarâmul slab al oraşului. Era o retragere grăbită, generală. Se retrăgeau spitalele de campanie, se retrăgeau trupe militare motorizate şi pedestre“, îşi amintea tânăra doctoriţă Maria Golăescu, de la Spitalul Militar „Sfântul Spiridon“, părăsit de civili. Începea tragedia refugiului „În spitale s-a primit dispoziţia să se împacheteze inventarul moale, aparatura de laborator şi de radiologie şi, dacă va mai fi timp şi loc, şi arhivele. Ce jaf a fost! Obiectele care se loveau şi se spărgeau se aruncau în curte. Curând, curţile spitalelor se umplură de ploşti şi tăviţe renale ştirbite, farfurii sparte, cuiere, tuburi de cauciuc, seringi fără pistoane şi hârtii. Foile de observaţie ale răniţilor, scrise cu atâta grijă şi durere de noi, zburau acum ca nişte biete hârtii inutile prin curtea spitalului. Spre gară alergau cârduri de trăsuri şi căruţe pline de bagaje, cu oameni disperaţi ce-şi căutau salvare, umplând peroanele de valize, baloturi, saci şi asaltau, înfriguraţi, vagoanele de marfă în care se urcau claie peste grămadă.“ Urma o devastare generală. Nici nu plecase personalul medical că unii dintre mahalagiii fără Dumnezeu „au năvălit în curţile spitalelor. Negăsind nimic valoros printre lucrurile aruncate în curte, au intrat în încăperi. Oglinzi, chiuvete şi suporturi au fost smulse din pereţi; clanţe şi mânere au fost demontate sau smulse cu uşi cu tot; geamurile cu tot cu cercevele, scoase din ţâţâni. Unii se asociau şi duceau câte o uşă, un dulap sau un pat de fier. Curând, şi străzile se umplură cu tot felul de obiecte părăsite ca inutile - în special obiectele sanitare… Apoi, începură să intre prin casele celor care fugiseră mai din timp. Aici căutarea era încununată de mai mult succes: candelabre, scaune şi canapele tapisate, oglinzi cu rame aurite, perne şi saltele, măsuţe cu încrustaţii de sidef luară calea mahalalelor care nu mai văzuseră asemenea frumuseţi. Dar nici asemenea băuturi: sticle cu vinuri vechi, ţuică bătrână, vişinată şi lichioruri de casă care erau scoase din cămări, umplând braţele şi buzunarele devastatorilor. Ordinea publică nu mai era controlată de nimeni. Poliţia nu se vedea nicăieri. Poate era ocupată cu împachetările, poate fugise mai înainte,“ completa viziunea apocaliptică aceeaşi martoră şi locatară pe Sărărie, la numărul 106 („Amintiri din război“). „Din gară plecau mereu trenuri de marfă, pline cu materialele împachetate, iar, din când în când, mai pleca şi câte un tren de persoane ticsit cu oameni agăţaţi pe scară, care nu mai atingeau treapta decât cu un singur picior; alţii, se urcau prin ferestre, prăvălindu-se peste cei din compartimente.“ Frontul nimicitor pătrunsese în inima Moldovei Dincolo de Prut, la Soroca, Hotin, evacuările începuseră încă de la 16 martie şi abia trecuse valul lor de refugiaţi ce potopise Gara Iaşi şi se ridicase altul, prin 24-25 martie şi mai ales din 27 ale lunii mărţişoarelor, cumplit însângerată. La 29 marti, luptele ajungând între Nistru şi Prut, şi atingând aliniamentul jalonat de localităţile Botoşani, Rădăuţi, Marginea, susţinut de armata a IV-a, peste trei zile (la 1 aprilie) „Evenimentul“ vestea cu tristeţe că Cernăuţii au fost părăsiţi. Acelaşi ziar, din 5 aprilie, prezentând comunicatul Comandamentului de căpitenie al armatei, din 3 aprilie, fără multe amănunte, spunea doar că „luptele din nordul Iaşilor continuau cu tot viscolul abătut cu furie asupra Moldovei.“ Oraşele Rădăuţi, Dorohoi şi Botoşani căzuseră fără vâlvă, Hârlăul urma la 8 aprilie. Ca o săgeată de foc, frontul nimicitor pătrunsese în inima Moldovei, prinsese Paşcanii, Târgu Neamţ şi ajunsese în marginea localităţilor Ruginoasa, Târgu Frumos, Movileni Nord, Iaşi Stânca Roznovanu, Corneşti, rezistând încă Tighina, Chişinăul şi linia ferată spre Iaşi, pe care curgea fluviu de trenuri cu mii de răniţi şi refugiaţi înfricoşaţi. Ultimul accelerat plecă din Gara Iaşi la 31 martie, noaptea, însoţit de răbufnirile înfundate ale tunurilor Pe lângă unităţile existente, în apărarea oraşului, tot la 31 martie, venise Divizia a IlI-a Piteşti, condusă de generalul Corneliu Calotescu. Cele cinci regimente, două de artilerie şi trei de infanterie debarcaseră în staţiile CFR Scânteia, Grajduri, Ciurea. Deplasându-se prin mocirlă şi troiene de omăt, înfruntând viscolul vrăjmaş dintre 2 şi 6 aprilie, trupele ajungeau pe linia frontului Leţcani-Tăuteşti, unde se aflau împuţinate Divizia a VIl-a română şi 46 germană. În tranşeele din preajma laşilor se găseau şi ostaşii Diviziei a V-a de Cavalerie-Iaşi şi a XVIII-a Sibiu. Luptând necontenit şi înfruntând acţiunile ofensive ale armatei inamice (ca aceea din mai, la Târgu Frumos), frontul Iaşilor păstra multă vreme poziţiile neclintite. Trei luni de acalmie în oraş Vara fiind oarecare acalmie şi luptele mai reduse ca intensitate, pe străzile sparte de şenile, cu zidurile bortelite de gloanţe, grădinile şi drumurile brăzdate de tranşee şi vechile ctitorii înconjurate de paveze din piatră şi saci cu pământ, s-au deschis şi unele băcănii şi prăvălii adaptate la condiţii de război. Aveau geamurile bătute în scânduri, iar mărfurile expuse în coşuri de nuiele şi panere, ca să poată fi repede vârâte la adăpost, în caz de alarmă şi bombardamente. Cât despre cârciumi, bodegi şi restaurantele din Piaţa Unirii şi de pe strada Gării, unele trăiau ca în timpurile bune, înghiţind soldele ofiţerilor de la comandamentele ce umpluseră oraşul. Spre satisfacţia muşteriilor, „patronii restaurantelor se încăpăţânau să le mai ofere şi muzică, deşi plăcile de patefon uzate de cântatul atâtor ani nu mai scoteau decât o variantă jalnică a muzicii vieneze.“ („Amintiri din război“) La „Coroana“, pe strada Gării, „fetele“ zburau între braţele clienţilor, iar o dizeuză cântând stricat româneşte se zbătea să acopere zgomotul de iad al locantei, intonând cu patos Paloma sau Lanterna: „Undivaaa dipaaarte un soldat scria / Vorbă de iubire pentru draga sa…“ („Iaşi, Gara amintirilor“) Asupra Iaşilor se abătea şi aviaţia anglo-americană Ca să nu mai vadă nimic din grozăviile oraşului de lângă front, statuia lui Cuza fusese ascunsă după un adăpost din saci cu nisip, piatră şi lemn, de o echipă a Comisiei monumentelor istorice, formată din prizonieri şi evrei mobilizaţi la muncă. Pe Copou nu mai locuiau, aproape deloc civili. Peste tot era cartiruită armata şi mai ales aceea germană, care se instalase acolo ocupând şcolile şi evacuând populaţia din zona Păcurari, Toma Cozma, Carol, motiv pentru care avioanele o loveau, adesea, iar în noaptea de 5 spre 6 iunie 1944, pe la miezul nopţii, valuri de aparate anglo-americane, au bombardat cumplit cartierul şi oraşul luminat ca ziua de paraşutele luminoase aruncate pe cer. Foştii proprietari ai viilor şi vilelor de pe dealul Copoului se refugiaseră, iar paznicii şi servitorii rămaşi fugiseră către Nicolina, căci mitralierele, brandurile tunurile şi puştile frontului de pe dealurile Leţcanilor, Sculenilor şi de la Stânca Roznovanu uneori clănţăneau sau băteau ca „după casă“. Datorită deselor ciocniri, în pustiul Grădinii publice cu arborii sfârtecaţi de bombe şi soclurile statuilor goale, ramurile nu mai aveau frunze, fiind împuşcate de gloanţe şi smulse de schije. La 20 august, pe Copou şi-n Păcurari se purta marea „bătălie a României“ Obişnuindu-se cu ploaia de proiectile a frontului ce ajungea şi pe străzile Copou, Sărărie, Săvescu, Albineţ, Cerchez şi Hotin, oraşul rezista până în dimineaţa zilei de 20 august 1944 când, după semnalul unei rachete, începea celebra operaţie sovietică Iaşi-Chişinău, a 7-a în decursul războiului, sau „Bătălia pentru România“, cum a fost consemnată în cărţile de istorie. Pregătită în mare taină toată vara, bătălia a început cu o canonadă intensă de artilerie „ca o ploaie cu piatră“, susţinută de toate armele şi avioanele trimise să nimicească tranşeele. Pe la ora 5, cerul spre Copou, Leţcani şi Păcurari parcă luase foc şi ardea brăzdat de „lumina orbitoarea a sute de reflectoare“ şi zguduit de trăsnetele tunurilor şi katiuşelor, cărora le răspundeau armele apărătorilor („Lupta Moldovei“, 20 august 1946). În văzduh se înfruntau stoluri de avioane, bateriile antiaeriene de la Moara de Vânt şi Galata trăgeau fără contenire, iar bombele şi proiectilele şuierau pretutindeni îngrozind locuitorii din adăposturi şi beciuri. Către ora 11, în scrâşnet de şenile, fulgerări de proiectile antitanc şi rafale de mitraliere coborau din Copou şi înaintau prin Păcurari formaţii de blindate sovietice, străbătând Lăpuşneanu, Piaţa Unirii, spre Palat. Aici, ca şi în faţa Liceului Militar şi pe întregul parcurs al străzilor, se purtau lupte, apărătorii români şi germani silindu-se să stăvilească torentul metalic ce curgea împrăştiind foc şi moarte şi se oprea scurt timp la Podul Roş, aruncat în aer şi unde exista o linie de rezistenţă, de-a lungul Bahluiului. Îl depăşeau însă avioanele mitraliind şoselele Vasluiului pline de convoaie, maşini, căruţe şi mii de civili ce îţi căutau îngroziţi salvarea, lăsând în urmă „mormane de cadavre“. Mai slab înzestrată, apărarea româno - germană de la nordul Iaşilor era copleşită şi astfel forţat drumul spre Focşani, Ploieşti şi 23 august. Potrivit istoricilor, raportul de forţe fusese zdrobitor, apărarea deţinând mai puţine blindate şi doar vreo 25 de guri de foc pe kilometru, faţa de cele vreo 120 ale atacatorilor. Mare parte din carele de luptă şi tehnica germană fusese mutată, în timpul verii, pe frontul nordic, unde armata roşie se apropiase de Varşovia ţintind Berlinul. După-amiază, ropotul morţii de pe Copou amuţise şi potrivit unui martor: „stâlpii de telegraf cu părul sârmelor smuls de spaimă s-au prăvălit pe marginea bordurii şi teii zăceau pe gardurile sfârtecate ca pe brancarde“. Clădirile crâmpoţite de şuierul bombelor fumegau, iar cele numai avariate priveau îngrozite cu găvanul gol al ferestrelor. Pretutindeni ziduri doborâte, acoperişuri arse, pereţi şi garduri ştirbe şi moloz Piaţa Unirii era cuprinsă de văpăi învolburate, treceau nesfârşite convoaie de camioane, chesoane, căruţe cu muniţii, alimente, lăzi de campanie, soldaţi şi femei militare. Geniştii verificau în grabă clădirile importante, scoteau fitilurile de la mine şi notau cu catran pe pereţi operaţia, iar agente de circulaţie militare cu fanioane, instalate la răspântii încă din primele momente, mânau „înainte“ colosul de roţi nerăbdător s-ajungă la Berlin. Încetând bubuiturile şi împuşcăturile, pe străzi şi prin ogrăzi prindeau a ieşi localnicii privind înfricoşaţi dezastrul şi ostaşii străini ce controlau casele cu pistolul mitralieră înainte. Se uitau, iscoditori, în jur, cercetau adăposturi, magazii şi odăi, întrebau „Nemeţki est“ şi plecau fugind mai departe. Alţi militari, mai eleganţi şi încinşi cu felurite aparate, corespondenţi de război englezi şi americani coborau din automobile blindate, filmau şi fotografiau ruinele fostului oraş, transmiţând prin radioemiţătoare, vestea despre „marea victorie a aliaţilor de la Iaşi“, difuzată seara de posturile de radiodifuziune. În casa medicului oculist Sava Goiu (unde-i acum Parchetul) - anume aleasă de cercetaşi, fiindcă adăpostise o conducere militară până în ultimele clipe ale rezistenţei (şi era dotată cu instalaţii şi grup electrogen), se pregătea instalarea comandamentului sovietic. Înserarea cobora tăcută în Copou, plângând jalea şi durerea miilor de ostaşi însângeraţi, răniţi, mutilaţi ori amuţiţi şi desfiguraţi de căldură, ce zăceau prin tranşee, pe străzi şi prin grădini, privegheaţi doar de lumina plăpândă a stelelor aprinse ca nişte lumânărele. Sfidând orice omenie, printre trupurile cosite la tot pasul de vidma morţii plecată cu frontul, spre sud, noaptea se furişau umbrele cruzilor jefuitori de cadavre, golind buzunarele, descleştând nemiloşi fălcile, smulgând înverşunaţi dinţi de aur şi smuncind de la grumazii înţepeniţi ori încă fierbinţi, cruciuliţe şi medalioane cu figuri de mame duioase ce-şi aşteptau acasă feciorii, plângându-i în vis. Oraşul a rămas grav ruinat Din cele vreo 13.990 de clădiri existente la începutul războiului (în 1941), pentru 111.669 de locuitori, oraşul pierduse vreo 5.000, majoritatea din zona centrală din Păcurari, Sărărie şi Copou unde au fost luptele şi bombardamentele (1862 complet distruse - între care şi Piaţa Unirii, 589 grav avariate, iar restul parţial lovite). În primăvara anului 1945, se numărau numai vreo 9.000 de case oarecum folosibile pentru cei vreo 50-60.000 de locuitori rămaşi şi înscrişi la cartelele de alimente („Lupta Moldovei“, 7 iunie 1945, „Moldova Liberă“ 4 august 1946). Dar şi dintre acestea multe aveau tâmplăria smulsă şi geamurile sparte din cauza exploziilor. Sticla de geam fiind o raritate şi mai toate geamurile clădirilor, centrale împuşcate, se procura din ferestrele scăpate întregi şi se preţăluia scump, geamgiii fiind căutaţi ca iarba de leac. Lipsind materialele de construcţii, singurele surse erau clădirile părăsite de proprietari din care noua tagmă de negustori scoteau cărămizile şi lemnăria. Mari şi impozante zidiri dispăreau uneori doar într-o noapte. Trecătorii constatau stupefiaţi că în locul unei case văzută seara, dimineaţa rămâneau doar nişte şanţuri şi grămezi de moloz. Nu îndrăznea să-i oprească nimeni, căci la dărâmare se foloseau explozivi, indivizii fiind înarmaţi. În oraş rămăseseră mii de pistoale şi puşti de la război şi noaptea se trăgea ca pe front, de copii, maturi şi borfaşi. Prin cartiere acţionau bande de hoţi înarmaţi până în dinţi, îmbrăcaţi adesea în uniforme militare, stârnind panică printre cetăţeni. Amintirile Otiliei Cazimir Întoarsă acasă din refugiul bănăţean, Otilia Cazimir avea să scrie îngrozită: „Am ajuns la Iaşi seara, după ce se întunecase, şi am coborât cu inima strânsă în gara improvizată din capătul Păcurarilor, unde mă aştepta o maşină. M-am aşezat în faţă, să văd, după o dureroasă despărţire, oraşul copilăriei, al tinereţii şi al amintirilor mele. Dar nu se vedea nimic. Strada Păcurarilor nu era decât un lung şir de ruine, profilate pe cerul nopţii de noiembrie. Ici şi colo, prin câte un fund de curte, pâlpâia o lumină săracă, — lampă chioară sau căpeţel de luminare. De la un capăt la celălalt al străzii, nici un om, nici un vehicul, beznă.“ Ruinele ridicau spre cer braţe speriate. Iaşii semănau cu „un oraş dezgropat, care-şi încheiase viaţa de milenii. Părea că mă întreabă: Cine eşti şi ce cauţi pe-aici? Prin grădinile Copoului şi Păcurarilor, la Leţcani. şi la Breazu, se înălţau pâlcuri de cruci, unele umbrite de-o cască, veghind proaspetele cimitire cu gropi comune şi movile de trupuri“. Acelaşi dezastru găsea şi doctoriţa Maria Golăescu coborâtă în gara Nicolina, căci aceea mare era folosită de trupele sovietice. Casa părintească scăpase cu ferestrele sparte. Altele din jur erau, însă, nimicite. A doua zi, mergea să revadă oraşul, Iaşul, „acest oraş al păcii care, în câteva luni, ajunsese de nerecunoscut.“ Ajungea pe strada Păcurari: doar două case întregi marchează începutul dinspre centru al străzii: Biblioteca Centrală şi Căminul de studenţi. După aceea, urmează numai ruine, mormane de moloz şi de cărămizi, grinzi arse, ţevi răsucite, şine de tramvai discontinue. Linia străzii cu greu poate fi urmărită, marcată ici şi colo de resturi de trotuar... Vizita şi Copoul: „Pe aici pot repera şi recunoaşte marile clădiri: Cazarma 13 infanterie, Regimentul 7 cavalerie cu monumentul ecvestru din faţă, Universitatea Mihăileană şi Căminul de studente, toate destul de lovite, dar rămase în picioare. Casele mai mici sunt, însă, ruine informe.“ Clădirea Universităţii era plină de moloz cu etajul Facultăţii de ştiinţe (aripa din deal) ruinat şi Biblioteca Centrală distrusă, fără acoperiş, „jumătate din plafonul cu stucaturi căzut şi frescele nimicite („Moldova liberă“, 23 februarie 1945). Pretutindeni domnea pustiul şi se înălţau movilele de gunoaie, resturi din mobilier, cărţi arse şi aparatele laboratoarelor sparte. Un vizitator, prin septembrie 1944, privea consternat statuile lui Kogălniceanu, Eminescu, şi Maiorescu, demontate de pe socluri în martie şi adăpostite pe holul Facultăţii de Drept (intrarea din vale). „Păreau nişte uriaşi căzuţi din cer, într-un somn veşnic“. Pentru refacere, s-a depus multă trudă Aşa arăta oraşul Iaşi în toamna anului 1944 şi până s-a reuşit refacerea a curs multă sudoare pe frunţile bunicilor de astăzi: tineri lucrători, elevi şi studenţi pe atunci. Mobilizaţi în lungi ceasuri de „muncă voluntară“, miile de băieţi şi fete au participat la îndepărtarea urmelor războiului, la demolarea, cu mâna, a ruinelor (căci nu erau buldozere), la adunarea molozului (cu roaba) şi la cărarea pe şesul Bahluiului (cu căruţele), la nivelarea străzilor, la repararea caselor, a bisericilor şi a monumentelor şi la zidirea multora dintre locuinţele şi edificiile care se văd în zilele noastre. Lor, celor pe care nu-i mai pomeneşte nimeni, închin aceste modeste rânduri.