Sfântul Cuvios Paisie de la Neamț și Rugul Aprins

Influența peste veacuri a Sfântului Cuvios Paisie de la Neamț s-a dovedit înfloritoare în cazul fenomenului Rugului Aprins, pornit în anii ’40 la Mănăstirea Antim din București. Ajungem astfel la una dintre rădăcinile cele mai vechi, principale, ale Rugului Aprins...

Monahismul ortodox românesc, dar și cel pan­ortodox, a fost puternic marcat de personalitatea Sfântului Paisie Velicicovski (1722-1794). Era, așadar, cât se poate de natural ca membrii emblematici ai Rugului Aprins să ia drept model viața și activitatea Sfântului Paisie. Indirect, un model nu mai puțin important, dar despre care nu se știu foarte multe, este duhovnicul principal al Sfântului Paisie, anume Sfântul Cuvios Vasile de la Poiana Mărului.

Faptul că, la sosirea sa în Moldova (1743), Sf. Paisie, născut la Poltava (Ucraina), ajunge într-o comunitate vecină cu cea a Sf. Vasile de la Poiana Mărului nu este lipsit de importanță. Fiindcă, dincolo de tainele vieții monahale pe care tânărul Paisie urma să le aprofundeze, avea deja un model. Chiar Paisie mărturisește în Autobiografia sa despre Schitul Poiana Mărului, întemeiat (1733) de starețul Vasile, a cărui strădanie era de a împleti nevoința și activitatea monahală curentă cu cea culturală, astfel încât mica comunitate deținea „un scriptoriu pentru copierea manuscriselor și o bună bibliotecă” (vezi Introducerea semnată de părintele Elia Citterio, preluată și adaptată de pr. Ioan I. Ică jr în excelentul volum Autobiografia și Viețile unui stareț, Paisie de la Neamț, Editura Deisis, Sibiu, 2015).

Următoarea etapă a vieții Sfântului Paisie, petrecută în Muntele Athos, clarifică drumul acestuia. Pe de o parte, începând din anul 1746 când pleacă în Athos, după trei ani de totală sihăstrie, devine starețul unei comunități monahale din ce în ce mai mari, pe de altă parte, înaintează ferm pe calea desăvârșirii monahale, îndrumat direct de același stareț, părintele Vasile de la Poiana Mărului, ajuns la rândul său în Sfântul Munte. Sfântul Cuvios Paisie revine apoi în Moldova, după 17 ani de ne­voință în Muntele Athos, însoțit de o comunitate de 64 de monahi, iar prima mănăstire în care aceștia sunt găzduiți este Dragomirna (1763). Pentru puțină vreme însă, întrucât cedarea Bucovinei către austrieci (1775) atrage previzibile piedici în libera practică a credinței ortodoxe, astfel încât comunitatea Sf. Cuv. Paisie, din ce în ce mai numeroasă, ajunge într-o primă fază la Mănăstirea Secu, apoi, definitiv, la Mănăstirea Neamț.

La Dragomirna, apoi la Neamț, Sf. Paisie reușise să închege o echipă de traducători, o adevărată școală, ale cărei isprăvi urmau să intre în paginile de istorie. Iar fiindcă anumite evaluări vorbesc despre o comunitate nemțeană de 900-1.000 de nevoitori (români, greci, ruși, ucraineni, bulgari, sârbi etc.), și acesta era un eveniment, întrucât tradiția monahală românească cultivase doar accidental cifre de ordinul sutelor. În Țările Române funcționau comunități monahale puțin numeroase, tra­diție perpetuată până în zilele noastre, inclusiv în comunitățile românești din Sfântul Munte Athos...

Aceasta este oglinda în care se vor privi peste ani părintele Daniil de la Rarău, întemeietorul Rugului Aprins, și confrații săi. Neîndoielnic, necesitatea, ba chiar urgența, traducerilor filocalice începute de Sf. Paisie prin celebra ediție Dobrotoliubie, versiunea în traducere slavonă a Filocaliei grecești „stabilită de Paisie și monahii săi, veritabilă capodoperă de maturitate filologică și spirituală”, trebuia continuată. Dar la peste două secole distanță de Paisie, proiectul celor de la Rugul Aprins era deja la altă etapă.

Ajuns pentru scurtă vreme în România, părintele Ioan cel Străin, care ucenicise la Mănăstirea Optina, ultima și cea mai însemnată redută paisiană, ajunsă la maximă înflorire înainte de revoluția bolșevică, grație ucenicilor lui Paisie, a adus cu el Sbornicul - celebrul „compendiu” despre rugăciunea isihastă, o lucrare devenită cla­sică, alcătuită la Mănăstirea Valaam (Karelia, 1936). Alături de nenumărate alte scrieri filocalice, care nu avuseseră loc în culegerea filocalică alcătuită de Sf. Paisie, traducerea Sbornicului se impunea. Este un prim proiect pornit de părintele Daniil Sandu Tudor și de duhovnicul rus Ioan cel Străin. Cel care avea să desăvâr­șească traducerea Sbornicului în limba română este preotul basarabean Gheorghe Roșca, membru al grupului Rugul Aprins.

În paralel și independent de activitatea Rugului Aprins, pe care avea s-o cunoască spre finalul întâlnirilor de la Mănăstirea Antim, Sfântul Părinte Mărturisitor Dumitru Stăniloae pornește traducerea românească a Filocaliei (12 volume). Desigur, sporadic, fragmentele filocalice erau deja cunoscute celui care căuta, inclusiv în limba română, încă de pe vremea, dar și înaintea mișcării paisiene.

Dar modelul paisian viu, întrupat de părintele Ioan cel Străin, adăpostit de prigoana sovietică pentru puțină vreme (1943-1947) și în România, însemna înainte de toate căutarea și desăvârșirea întru rugăciunea isihastă. Isihasm care, am mai precizat, se practica - inclusiv pe linie paisiană - în numeroase alte spații ale ortodoxiei românești. Sfinții Vasile de la Poiana Mărului și Paisie de la Neamț au adus o tonică revigorare, bazată inclusiv pe textele filocalice, unui isihasm care pătrunsese în Țările Române cel puțin de pe vremea Sfântului Nicodim de la Tismana (sec. XIV). Așadar, aceasta aduce în plus paisianismul: revigorarea vieții monahale, bazată pe practica isihastă, nu este vorba nicidecum despre ceva inedit decât în ordinea culturală, prin stăruitoarea râvnă a traducătorilor. Iar Sfântul Paisie tinde să generalizeze practica isihastă în rândul monahilor.

Monahii Rugului Aprins, părintele Daniil Sandu Tudor în primul rând, ridică practica isihastă la o altă cotă, astfel încât nu oricui, în condiții speciale (cu o anume bine­cuvântare), rugăciunea isihastă devine accesibilă și mirenilor. Ceea ce, iarăși, nu era un fapt tocmai neobişnuit în istoria Bisericii Ortodoxe, dar a căpătat în mod vădit o anume amploare grație Rugului Aprins. Aceasta și-a arătat roadele imediat: bună parte dintre membrii laici ai Rugului Aprins arestați, alături de confrații lor clerici, au devenit modele de trăire spirituală în închisorile comuniste.

Proiectul părintelui Daniil Sandu Tudor, oglindit în mișcarea paisiană, conținea desigur nenumărate alte componente. Părintele Daniil de la Rarău nu încetase să viseze să întemeieze o mănăstire de intelectuali, a căror activitate principală să fie desigur rugăciunea, dar care să se dedice consecvent și aplicat traducerilor unor texte importante în limba română, conștient fiind de imensul decalaj românesc existent la acest capitol. Pasionat de literatura română veche, împreună cu cel puțin alți doi membri importanți ai Rugului Aprins, Mitropolitul Tit Simedrea și poetul Paul Sterian, părintele Daniil este conștient că toate aceste comori vechi și noi trebuie valorizate și aduse spre creșterea duhovnicească a ortodoxiei româ­nești, după cum făcuse odinioară, cu succes, și Sf. Paisie de la Neamț. Din păcate, timpul nu a mai avut răbdare, părintele Daniil moare ca un martir în închisoarea de la Aiud (1962), toate planurile sale intră în vrie. Singura izbândă - uriașă, însă -, privitoare la activitatea de traducere, este realizată de Sfântul Dumitru Stăniloae prin reușita sa de a publica inițial primele patru volume din Filocalie, în anii ’40, apoi, după ieșirea din închisoare, în anii ’70-’80, celelalte opt volume.

În rezumat, „paisianismul a fost un fenomen spiritual unic, un experiment duhovnicesc remarcabil, o înnoire comunitar-contemplativă a monahismului ortodox cu o amplă reverberație culturală și morală atât în Rusia, cât și în Țările Române. În ambele, el a determinat în aceste spații ortodoxe un reviriment eclezial și cultural cu ample dimensiuni”, precizează părintele profesor Ioan I. Ică jr.