360 de ani de la apariţia „Psaltirii de la Bălgrad“

Aşa cum aminteam într-un număr anterior al ziarului, tipografia vechii cetăţi a Bălgradului s-a remarcat ca deschizătoare de drumuri pe linia transpunerii şi imprimării, în secolul al XVII-lea, a textelor sfinte în limba română. Fără să fi avut o activitate tipografică bogată, ea a elaborat strategia de păstrare a identităţii spirituale şi naţionale a românilor ardeleni. Un transilvănean a iniţiat punerea Cuvântului divin pe înţelesul poporului, tot un transilvănean avea să se afirme ca fiind artizan al primului Nou Testament în graiul celor mulţi.

Referitor la "Predoslovie", despre care am vorbit pe larg într-una din ediţiile anterioare ale cotidianului, aceasta se încheie cu cererea iertării faţă de cititori: "Mai vârtos de toate, mai vârtos pe aceasta ne-am silit să ţinem înţelesul Duhului Sfânt, că Scriptura fără înţeles, easte ca şi trupul fără suflet". Acest ultim pasaj, pe care îl găsim şi în "Predoslovia cătră cetitori", în "Noul Testament" (1648), poate reliefa o continuitate a efortului aceluiaşi colectiv care a tradus textul sfânt sau a aceluiaşi autor (colectiv) care a compus introducerile. Să fie oare întâmplător faptul că introducerea "Psaltirii" tratează credinţa ortodoxă chiar pe structura abordată de "Catehismele calvineşti" din 1642 şi 1648? Desigur că nu. Prefaţa noastră este o reacţie la acestea, reflectând dorinţa de a consolida credinţa ortodoxă în rândul românilor transilvăneni. Cum puteau calvinii, dacă ei ar fi autorii textelor, să se combată singuri? Predoslovia exprimă un act conştient de mare curaj al păstorului (mitropolitul Simion Ştefan), care îşi vedea turma ameninţată de învăţături străine credinţei strămoşeşti. Deşi, paradoxal, calvinismul propaga necesitatea de a fi auzită Sfânta Scriptură în limba română, el era un element dizolvant al unităţii de neam şi credinţă a românilor. Dacă românii, locuitori ai spaţiului de o parte şi de alta a Carpaţilor, n-ar fi fost ortodocşi, legăturile dintre ei n-ar fi rezistat, ci s-ar fi întrerupt. Dezbinarea era sigură, ceea ce ar fi convenit de minune "Craiului" Ardealului. Textul introductiv destinat cititorilor reprezintă o încercare de expunere sistematică a credinţei ortodoxe, cu argumente scripturistice la care se adaugă, pentru partea de prezentare a Psalmilor, şi sursele patristice şi postpatristice, atât de bogate. Prefaţa în discuţie nu trebuie suspectată de lipsă de originalitate, deoarece maniera alăturării autorilor patristici atunci când se face istoria textului şi se precizează importanţa sa, apoi prelucrarea şi corectarea informaţiilor din "Catehismul calvinesc", indică o elaborare personală din partea autorului (fie el colectiv ori nu). Observăm, de asemenea, un progres în abordarea isagogică şi exegetică a textului biblic, în limba română. Prima parte a "Prefeţei a doua" vădeşte o bună cunoaştere a Dogmaticii ortodoxe, poate inspirată după cea a Sfântului Ioan Damaschin (sec. al VIII-lea), dar şi o temeinică pregătire filologică. Calvinii sunt combătuţi cu chiar armele lor, "Sola Scriptura", de data aceasta, numai cu texte din Psalmi. Dacă până acum se considera că cea mai timpurie traducere din operele Sfinţilor Părinţi ai Bisericii în limba română este volumul de "Mărgăritare" aparţinând Sfântului Ioan Gură de Aur şi altor câtorva autori (Bucureşti, 1691), iată că "Predoslovia cătră cetitoriu" ne uimeşte prin bogăţia de citate patristice (nelipsite nici din "Noul Testament" din 1648), astfel încât traducerile de aici, în limba română, îmbogăţesc repertoriul deja cunoscut, coborând data primelor traduceri patristice cu câteva decenii şi adăugând autori noi, care nici în zilele noastre nu şi-au aflat încă o traducere modernă: Sfântul Ilarie de Pictavium, Fericiţii Augustin şi Ieronim, Eftimie Zigabenul. Scrierile acestora au fost traduse în mare parte din limba latină, ei fiind în majoritate autori creştini apuseni. Ne este greu să credem că un calvin sau filo-calvin s-ar fi ostenit să traducă opere ale unor sfinţi pe care îi renega. De ce să nu credem că şi textul biblic al Psaltirii a fost tălmăcit tot de românii nevoitori, cunoscători de latină. Forme de rezistenţă şi de consolidare a credinţei ortodoxe Mitropolitul Simion Ştefan poate fi considerat autorul moral al traducerii, dacă nu chiar autorul propriu-zis. El merge pe firul mitropolitului Varlaam al Moldovei, care în al său "Răspuns împotriva Catehismului calvinesc", apărut în 1645, scrie împotriva calvinilor care tipăriseră în 1642 un Catehism "plin de otravă". Astfel, combătându-i pe cei care "Scriptura svântă o tâlcuiesc pre voia şi volnicia lor cum vor", Simion Ştefan este în duh cu contemporanul său de la Suceava. În "Psaltirea" din 1651 nu se oferă o explicaţie raţionalistă şi vicleană a textului sacru, ci "în tâlcul svinţilor şi de Duhul Svânt luminaţilor părinţi, cari după darea cea scrisă şi nescrisă a dumnedzăeştilor apostoli a besericei noastre cei pravoslavnice au tâlcuit şi nesmintite noao pravoslavnicilor li-au dat, cu mintea să le ferim, cu gura să le mărturisim, şi de la inimă le spunem, întru vădirea ereticilor şi întru tăriia pravoslavnicilor creştini" (Mitropolitul Varlaam, prefaţa la "Răspuns împotriva Catehismului calvinesc") . Traducerea în limba română a textelor biblice şi liturgice nu trebuie privite ca o iniţiativă exterioară Ortodoxiei. După cărţile lui Coresi şi "Noul Testament" de la Bălgrad, un colectiv întreg, format mai ales din cei care ar fi putut fi reticenţi, a tipărit întreaga "Biblie" în româneşte, la Bucureşti. Totuşi, înainte de aceasta, în spaţiul liber al Ţării Româneşti a luat avânt tipărirea în româneşte a textelor parenetice, exegetice ale Scripturii: "Evanghelia învăţătoare", Dealu, 1643, urmată, imediat, în 1644, la Iaşi de colecţia de texte juridice din timpul lui Vasile Lupu, continuată la Târgovişte, în 1652, de "Îndreptarea Legii". Concomitent s-au imprimat şi cărţile slavone pentru ca trecerea să se facă cu tact şi pentru a menţine unitatea de credinţă cu ortodocşii de limbă slavă, care au fost susţinuţi masiv prin aportul de carte slavă al românilor. Domnii şi vlădicii ţării au mizat pe introducerea limbii române în Biserică, pentru a fi înţeles mesajul Evangheliei, la momentul oportun. La fel a procedat apoi mitropolitul Dosoftei al Moldovei, care cu acordul patriarhilor orientali a tipărit "Liturghia" în română (Iaşi, 1679, 1683), "Psaltirea slavo-română" (Iaşi, 1680), "Vieţile sfinţilor" (Iaşi, 1682) şi altele. În Ardeal, după "Psaltirea" din 1651 şi "Scutul Catehismusului" (1656), a trebuit să mai treacă nişte decenii pentru a se relua iniţiativa tipografică, ceea ce subliniază că nu calvinii (care aveau stăpânirea atunci) erau interesaţi să apară credinţa ortodoxă în română. Tipărirea de către mitropolitul Simion Ştefan a "Noului Testament" şi a "Psaltirii" reprezintă o formă de rezistenţă şi o consolidare a credinţei ortodoxe, duse la îndeplinire cu mari riscuri. Ignorând cu totul "instruirea credincioşilor săi, numai după Scriptură şi Catehismul calvinesc", cum prevedea "Decretul" de recunoaştere din 10 octombrie 1643, mitropolitul Simion Ştefan s-a dovedit, prin întreaga sa activitate, un neînfricat mărturisitor şi misionar al Ortodoxiei în spaţiul ardelean şi nu numai, precum şi un apostol al identităţii naţionale.