7 mai 1775, „Raiul” Moldovei răpit

Pentru români și a lor istorie, 7 mai 1775 reprezintă o dată cu semnificații dramatice, căci începând de atunci teritoriul țării Moldovei a fost sfârtecat. Amintim că în Europa era perioada de împărţire a sferelor de influenţă între Imperiul Otoman şi cel Habsburgic. Astfel, la 7 mai 1775, la Istanbul, se semna Convenţia austro-otomană, alcătuită din patru puncte, prin care nordul Moldovei, numit de vrednicii români țara Fagilor, iar de austrieci, Bucovina, intra în componenţa Imperiului Habsburgic. Teritoriul răpit României măsura 10.441 km pătrați, cu o populaţie de 70.000 de locuitori. Reorganizarea noului teritoriu al statului austriac s-a făcut în mai multe etape şi a culminat în 1783, an în care au fost secularizate moşiile mănăstireşti şi episcopale, înfiinţându-se „Fondul bisericesc”, care avea misiunea de a întreţine Biserica şi şcoala. A fost o lovitură brutală pentru viaţa monahală de aici deoarece toate mănăstirile au fost desfiinţate, rămânând doar trei: Putna, Dragomirna şi Suceviţa. Însă Biserica Ortodoxă nu avea o organizare unitară. Sudul regiunii era supus Mitropoliei de la Iaşi, care o conducea printr-un dichiu, iar nordul provinciei era organizat într-o eparhie numită Episcopia Rădăuţilor. La 24 aprilie 1781 a avut loc o înţelegere între Mitropolitul Gavriil Calimachi de la Iaşi şi Episcopul de la Rădăuţi, Dosoftei Herescu, prin care s-a purces la arondarea eparhiei bucovinene. Practic, s-au făcut schimburi de teritorii în aşa fel încât Episcopia de la Rădăuţi să conducă spiritual şi canonic toate ţinuturile regiunii luate de austrieci în ocupaţie. Această iniţiativă a aparţinut guvernatorului militar al provinciei, Enzenberg. Tot el a fost cel care a poruncit Episcopului Dosoftei de la Rădăuţi să-şi stabilească Reşedinţa episcopală la Cernăuţi, oraş ales de Iosif al II-lea drept capitală a Bucovinei. Mutarea oficială a Episcopiei Bucovinei la Cernăuţi s-a făcut la 12 decembrie 1781, iar Episcopul Dosoftei s-a numit „episcop exempt al Bucovinei”.

Politica habsburgică a fost, în general, una favorabilă Bisericii Ortodoxe de aici, Biserică majoritară, dar asta doar la început deoarece nu peste mult timp s-a trecut la subordonarea Bisericii faţă de stat printr-un decret imperial numit „dreptul statului asupra bisericii”. De aici încolo s-a început o politică de cenzurare a activităţii Bisericii. Acest lucru s-a întâmplat pe timpul domniei lui Iosif al II-lea care a recunoscut oficial Biserica Ortodoxă din această regiune şi chiar a primit să fie numit Patron Suprem al Bisericii Ortodoxe din Bucovina. Însă lucrul cel mai reprobabil a fost acela că Biserica din Bucovina a fost scoasă de sub jurisdicţia Mitropoliei de la Iaşi şi trecută sub Mitropolia Ortodoxă de la Karlowitz, deşi clerul bucovinean a protestat energic deoarece prin această mutare s-au deschis şi mai larg porţile slavismului spre Ortodoxia românească din Bucovina. Românii au dus o grea și adesea înăbușită luptă pentru libertate și păstrarea elementului național. Impulsionarea luptei de eliberare de sub dominaţie străină a fost motivată de evenimentele din 1859 din Ţările Române, Muntenia şi Moldova, care prin unirea lor au pus bazele Statului Naţional Român. Mişcări importante au avut loc şi pe plan bisericesc. Anul 1866 a adus mutaţii importante în Imperiul Habsburgic, de fapt era anul când răsărise apusul acestui stat multinaţional. Noua Constituţie adoptată în 1867 păstra autonomia Bucovinei şi separa puterea administrativă de cea judecătorească în ducat. Datorită acestui lucru economia regiunii se dezvoltă, iar viaţa socială cunoaşte o evoluţie remarcabilă. S-a dezvoltat învăţământul, o serie de şcoli fiind subordonate Consistoriului Ortodox din Cernăuţi. În anul 1875 fusese inaugurată Universitatea din Cernăuţi, care cuprindea şi Facultatea de Teologie greco-orien­tală (ortodoxă).

Cu toate acestea, Viena ducea o politică vizibilă de deznaţionalizare. De aceea, de-a lungul timpului s-au organizat diferite societăţi culturale (de exemplu, Arboroasa) care au încercat să sensibilizeze opinia publică asupra acestor nedreptăţi. Una din acţiunile pro-româneşti din Bucovina cele mai mediatizate a constituit-o manifestaţia studenţească de la Putna, din anul 1871, din al cărui comitet de conducere făcea parte şi Mihai Eminescu, care era legat atât de mult de dulcea Bucovină, dar şi inegalabilul compozitor Ciprian Porumbescu, care a şi fost închis după 6 ani pentru această acţiune, în urma nedreptei întemni­țări îmbolnăvindu-se de tuberculoză, boală care i-a adus și dramaticul sfârșit la doar 29 de ani.

Proclamarea Independenţei României la 10 mai 1877 a dat noi speranţe românilor bucovineni de a se uni cu ţara-mamă. Pentru aceasta apar noi mijloace de luptă, cum ar fi formarea primelor partide politice. Prima formaţiune de acest fel a fost Partidul Naţional Român, constituit în 1905 sub conducerea marelui patriot Iancu Flondor. Prin activitatea acestui partid şi mai ales prin strădaniile marelui patriot Iancu Flondor relaţiile dintre Bucovina şi celelalte provincii româneşti se amplifică considerabil. Emanciparea românilor şi dorinţa lor de a reveni la patria-mamă au fost intens amplificate de evenimentele din 1914 prin atacarea Serbiei de către Austro-Ungaria (declanşarea Primului Război Mondial). După alţi patru ani de speranţe, neîmpliniri, piedici, uneltiri din partea noii orânduieli politice din Rusia (revoluţia din octombrie 1917) unirea acestui străbun pământ românesc cu ţara-mamă s-a înfăptuit la 28 noiembrie 1918, când Congresul general al Bucovinei condus de neobositul Iancu Flondor proclamă unirea Bucovinei cu România. Așa s-au încheiat 143 de ani de amară înstrăinare. Dar istoria poate fi uneori și mai crudă. La 22 de ani de la unirea Bucovinei cu România, acest petic de pământ românesc ne-a fost iarăși furat tot într-o zi de 28, dar a lunii iunie 1940, care reprezintă o altă zi mohorâtă pentru Bucovina. Sârma ghimpată a fost așezată nu doar pe graniță, sfârtecând trupul Bucovinei în două, ci mai ales în sufletele bucovinenilor, pricinuind multe și sângerânde răni în sufletele lor.