„784 de călugări se roagă pentru Bucureşti“

Ce înseamnă să fii exarh al mănăstirilor dintr-o arhiepiscopie, cum se conduce o obşte monahală, cum este viaţa de călugăr în Bucureşti, câte mănăstiri s-au înfiinţat în ultima vreme în Cetatea lui Bucur şi în împrejurimi, despre toate acestea şi despre altele, într-un interviu cu părintele arhimandrit Teofil Anăstăsoaie, stareţul Schitului Darvari şi exarhul administrativ al Arhiepiscopiei Bucureştilor.

Care este misiunea unui exarh al unei episcopii, în general, şi, în mod special, al Arhiepiscopiei Bucureştilor? După regulamentul monahal, exarhul este inspectorul pe domeniul mănăstirilor, cel care face legătura între chiriarh şi conducerea mănăstirilor, transmiţând diverse sarcini şi urmărind ca ele să fie îndeplinite. Am putea spune că este şeful corpului de control pe zona mănăstirilor, dar, în acelaşi timp, cel care cercetează şi se interesează de necesităţile şi problemele de zi cu zi ale monahilor şi maicilor din aşezămintele călugăreşti. Aceasta în deosebi în Arhiepiscopia Bucureştilor, unde unele sunt mănăstiri cunoscute, cu activitate duhovnicească şi culturală destul de intensă, iar altele sunt la început de drum. Care este situaţia mănăstirilor din Arhiepiscopia Bucureştilor? Avem mănăstiri în Bucureşti, în judeţul Ilfov şi judeţul Prahova. Aria de întindere este destul de mare, dar nu sunt foarte multe mănăstiri, cum sunt, de pildă, în Moldova. Avem 34 de unităţi monahale, între care şase sunt schituri şi 28 sunt mănăstiri. Dintre acestea, multe sunt noi. De pildă, 13 mănăstiri sunt înfiinţate după 1989 sau reînfiinţate din vechile mănăstiri. Numai anul trecut şi anul acesta, de la întronizarea Preafericitului Părinte Daniel, s-au înfiinţat patru mănăstiri. În cele 34 de unităţi monahale vieţuiesc 264 de monahi şi 520 de maici. Aşadar, 784 de călugări se roagă pentru Bucureşti. Revigorarea vieţii monahale Înţelegem că, odată cu alegerea Preafericitului Părinte Daniel ca Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române şi, implicit, ca Arhiepiscop al Bucureştilor, viaţa monahală din jurul Capitalei a început să se dezvolte. Care sunt proiectele în acest moment? Primul gând al Preafericitului Părinte Patriarh a fost să creeze o unitate şi o legătură, o comuniune între mănăstiri. Astfel, în luna noiembrie, a avut loc o sinaxă la care au participat stareţii şi stareţele mănăstirilor şi la care Întâistătătorul Bisericii noastre, Preafericitul Părinte Daniel, a îndemnat să existe o colaborare şi să se ajute unii pe alţii la cele bune. S-a stabilit ca proiectele care există sau care vor apărea la unele mănăstiri să fie împărtăşite şi urmate de celelalte. O altă coordonată importantă în acest moment este revigorarea vieţii spirituale şi liturgice în mănăstiri, iar acum suntem în plin proces de înfiinţare şi reînfiinţare a unor mănăstiri. Mănăstire la Patriarhie Care sunt mănăstirile reactivate sau înfiinţate în această perioadă? În jurul Bisericii „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena“ - Catedrala patriarhală - a fost reînfiinţată în noiembrie, anul trecut, vechea mănăstire cu acelaşi hram, pentru că acolo slujesc preoţi monahi şi, conform rânduielilor bisericeşti, toţi monahii trebuie să fie legaţi de o mănăstire. Pe de altă parte, Palatul patriarhal este deservit de un număr destul de mare de maici, care vin cu ascultare de la mănăstiri şi ajută la diverse treburi în administraţie şi la treburile casnice. Ele trebuie să ducă o bună rânduială şi viaţă ca într-o mănăstire; astfel, s-a înfiinţat o nouă mănăstire pe lângă paraclisul patriarhal, cu hramurile „Sfântul Gheorghe“ şi „Sfânta Cuvioasă Parascheva“. Bisericii Stavropoleos, care a funcţionat ca mănăstire din secolul al XVII-lea până în 1826, iar apoi timpurile şi vremurile au făcut ca ea să ajungă parohie, i s-a redat statutul de mănăstire. Slujitorul de acolo, părintele Justin Marchiş, care este ieromonah, a adunat o obşte mică de cinci surori, care au reînceput viaţa mănăstirească. Au construit deja chilii în jurul bisericii şi au adunat şi un fond de carte veche, măicuţele fiind şi specialiste în restaurare de carte veche. O altă mănăstire care va fi reactivată este Doamna Chiajna. Chiar săptămâna trecută s-au făcut primii paşi, retrocedându-se 10.000 mp. Nu avem încă obşte, dar se păstrează ruinele bisericii în care, din păcate, nu s-a slujit nici o liturghie. A fost bombardată de turci chiar înainte de târnosire. Continuăm demersurile necesare refacerii mănăstirii. Procesul este destul de complicat, întrucât este declarat, din 2004, monument istoric de interes naţional. O altă mănăstire nou înfiinţată este cea de la Cornu, unde stareţ va fi părintele Arsenie Muscalu, fost slujitor al Catedralei. Aici este o poveste frumoasă. Din localitatea Cornu este originară soţia prozatorului Marin Preda, doamna Aurelia Cornu Cornea. Dumneaei este, în prezent, în Paris şi a dorit ca din agoniseala sa de o viaţă să facă o mănăstire în satul natal, spre pomenirea sufletelor părinţilor săi. Acest gând s-a concretizat în 2004, când s-a început ridicarea unei bisericuţe şi a unui corp de chilii, iar acum se pune temelia unei vieţi de obşte. „Este nevoie de un om duhovnicesc şi cu mult curaj“ Care sunt dificultăţile de ordin administrativ şi duhovnicesc pe care le întâmpinaţi la înfiinţarea unei mănăstiri? De cele mai multe ori, dificultăţile economico-materiale sunt depăşite cu ajutorul unor oameni de bine, cum a fost şi cazul mănăstirii Cornu. Dar aici am întâmpinat dificultăţi de ordin duhovnicesc. Pentru a da viaţă unei mănăstiri noi, trebuie să duci acolo o obşte închegată şi un om duhovnicesc, care să aşeze rânduiala de la bun început. Astfel, s-a găsit soluţia trimiterii acolo a părintelui Arsenie. Unele dintre ucenicele sfinţiei sale au mers acolo şi au format o obşte de opt maici şi surori. La Stavropoleos s-a întâmplat la fel. Părintele Justin a adunat în jurul său câteva maici şi au format împreună obştea de acolo. Dar nu întotdeauna este foarte uşor să găseşti omul potrivit la locul potrivit. Pentru întemeierea unei mănăstiri este nevoie de un om duhovnicesc şi cu mult curaj ca să pornească la drum. Cât priveşte latura economică, Preafericitul Părinte Patriarh a sfătuit ca fiecare mănăstire să înfiinţeze, dacă nu au încă, ateliere de broderie, de croitorie, din care mănăstirile să se poată întreţine. Sunt şi mănăstiri mai vechi, care au pământ şi se întreţin din activităţile agrare, cum sunt mănăstirile Căldăruşani şi Cernica. Mănăstirile mai mici, care nu au avut pământ sau nu li s-a retrocedat, întâmpină dificultăţi în a se întreţine. Obşte numeroasă înseamnă şi costuri foarte mari de hrană, îmbrăcăminte, utilităţi. Astfel, conducătorii obştii trebuie să găsească o soluţie. Nu poţi să te bazezi doar pe darul credincioşilor, cu toate că sunt foarte mulţi dintre credincioşi care merg la mănăstiri pentru a-şi găsi liniştea şi pacea şi fac donaţii acolo. Care este ritmul progresului calitativ, la nivel duhovnicesc şi cultural, al monahilor din Arhiepiscopia Bucureştilor? La mănăstirile mari, unde sunt suficienţi preoţi slujitori, se săvârşeşte zilnic Sfânta Liturghie şi toate celelalte Şapte Laude ale cultului, iar la schiturile mici, cu unul sau doi vieţuitori, se săvârşeşte Sfânta Liturghie luni, miercuri, vineri, sâmbătă şi duminică. Este foarte important ca monahii să fie adunaţi în jurul Sfântului Potir. Preafericitul Părinte Daniel îşi doreşte ca mănăstirile din Bucureşti să fie adevărate focare de cultură şi de aceea şi vieţuitorii din aceste mănăstiri trebuie să aibă o anumită ţinută duhovnicească şi intelectuală, pentru a putea desfăşura astfel de activităţi. De aceea, la nivel central, s-au organizat cursuri speciale de pregătire a ghizilor în domeniul patrimoniului. S-au făcut delegaţii din mănăstiri, prin rotaţie, în fiecare an, şi s-a specializat câte un reprezentant, de regulă cel care are în grijă muzeul mă-năstirii. „Oamenii dau viaţă zidurilor“ Cine se mai face, azi, monah? După 1989, mănăstirile din România au cunoscut o foarte mare explozie de personal. Dar prin 2000, această râvnă a scăzut şi am ajuns ca la fiecare început de an, când facem bilanţul activităţilor din anul trecut să constatăm că din ce în ce mai puţi tineri îmbrăţişează vocaţia aceasta. Cei bătrâni din mănăstiri se mută la Domnul, tineri sunt din ce în ce mai puţini şi, dacă vom merge şi în viitor în aceeaşi direcţie, e posibil chiar să avem o criză de monahi. Nu e suficient să ai spaţii, să ai mijloace economice, ci e foarte important să ai oameni care să dea viaţă zidurilor. La mănăstire vin oameni din toate categoriile sociale. Există două categorii a celor care vin să urmeze viaţa călugărească. Sunt unii care, în urma studiilor foarte aprofundate, au găsit de cuviinţă că răspunsul la întrebările esenţiale ale vieţii lor îl găsesc în monahism. Între ultimii veniţi aici, la Darvari, sunt medici, economişti, jurişti, avocaţi. O a doua categorie sunt cei proveniţi din medii în care există foarte multă sărăcie şi pentru ei de multe ori mănăstirea este un liman. Neputând să îşi îndeplinească vocaţia şi rostul lor în familie şi în lume, aleg mai de grabă să jertfească totul şi să trăiască într-o mănăstire. Sunt mai puţini, dar există şi aceştia, care, din pricina unor situaţii destul de grave, ajung să fie cazuri sociale şi aleg să se apropie de o mănăstire sau chiar sunt crescuţi de mici în cadrul unei mănăstiri, la majorat alegând cu toată libertatea dacă vor să rămână în obşte sau să îşi organizeze altfel viaţa. Există tineri care vin la mănăstire pentru că şi-au dorit de timpuriu acest lucru şi pentru asta s-au pregătit. Aceştia, de obicei, urmează şcoli teologice pentru a-şi lămuri şi întări credinţa şi, după ce termină seminarul sau Facultatea de Teologie, urmează imediat viaţa monahală. Însă şi în perioada studiilor ei ţin legătura cu mănăstirea. În vacanţă vin la programul de slujbă, fac diverse ascultări în cadrul obştii, pentru a se obişnui cu programul şi cu rigorile vieţii de călugăr. Ulterior, după ce îşi desăvârşesc studiile, decizia de a îmbrăţişa viaţa monahală este uşor de luat pentru că ei deja cunosc cele ale mănăstirii. Chiar şi regulamentul monahal prevede ca absolvenţii şcolilor teologice să fie primiţi mai repede în mănăstire, pentru că perioada studiilor este echivalată cu perioada de încercare, care există la început pentru orice călugăr. În orice mănăstire, perioada aceasta este de trei ani de zile. Orice novice care intră într-o mănăstire nu este imediat călugărit, ci vieţuieşte acolo trei ani, timp în care află din tainele şi responsabilităţile vieţii într-o mănăstire şi cântăreşte dacă poate să se acomodeze şi dacă îşi doreşte cu adevărat acest lucru. Cum se conduce o mănăstire? Din punct de vedere al regulamentului monahal, conducătorul tuturor mănăstirilor dintr-o eparhie este episcopul locului, care, prin delegaţie, aşază un stareţ din mijlocul obştii respective, care trebuie să fie un om cu experienţă duhovnicească şi administrativă. El se ajută de două consilii, duhovnicesc şi economic. Consiliul duhovnicesc este format din preoţii slujitori din obşte şi din părinţii mai bătrâni, îmbunătăţiţi duhovniceşte. În competenţa consiliului duhovnicesc cad problemele de vieţuire duhovnicească, de sfătuire şi diferitele probleme spirituale. Consiliul economic se ocupă cu latura economică şi administrativă. Din acest consiliu, fac parte stareţul, economul, secretarul, casierul şi ceilalţi care au ascultări administrative. Alegerea membrilor celor două consilii se face în urma unei consultări, la care iau parte toţi călugării din obşte. Şi dintre aceştia, se propun cei cu mai multă experienţă, iar episcopul locului validează propunerile. La nivelul unei mănăstiri, consiliile se întâlnesc împreună cu stareţul, de câte ori este nevoie. Când apare o problemă duhovnicească sau economică, stareţul convoacă consiliile pentru rezolvarea diverselor cazuri. Conform unei hotărâri din 2005, la nivelul fiecărei episcopii are loc de două ori pe an sinaxa cu toţi stareţii şi stareţele din mănăstiri, iar o dată la doi ani are loc o adunare generală la nivel de mitropolie. Aceste adunări sunt foarte potrivite, pentru că se împărtăşesc probleme, proiecte şi, există o strânsă comunicare între stareţi, împărtăşindu-se soluţii la diverse situaţii. „Niciodată nu trebuie să spui nu“ Ştim că în mănăstiri tipicul este mai special. Cum se păstrează rânduielile în mănăstire? Una dintre obligaţiile pe care le are un monah este să se roage, să participe la Sfânta Liturghie zilnic, şi la toate cele Şapte Laude. Diferenţa dintre slujbele dintr-o mănăstire şi cele dintr-o biserică de mir este că dacă la o biserică de mir nu există timpul fizic, şi se fac numai slujbele principale, Utrenia, Vecernia şi Sfânta Liturghie, în mănăstire se oficiază toate slujbele, adică şi Ceasurile, Pavecerniţa, Obedniţa, Miezonoptica. Există mănăstiri care păstrează rânduiala slujbelor de noapte, ca în Sfântul Munte. Astfel de mănăstiri sunt în Bucureşti: Mănăstirea Radu Vodă, Schitul Darvari şi, mai recent, Mănăstirea Antim, pentru că există o poruncă a Sfântului Vasile cel Mare ca monahul să se roage în toate momentele zilei, dimineaţa, la prânz, după-amiaza şi noaptea. Nu toate mănăstirile pot să ţină acest program, datorită obştilor reduse. Pe lângă coordonarea problemelor de exarhat din Arhiepiscopie, mai aveţi şi alte ascultări. Cum reuşiţi să îmbinaţi exarhatul, stăreţia de la Darvari, profesoratul şi rugăciunea? Încercăm să le împăcăm pe toate, după cuvântul Mântuitorului: „Pe acestea să le faceţi, iar pe celelalte să nu le lăsaţi“. În 2007, când am primit ca ascultare stăreţia la Schitul Darvari, aveam deja ascultarea de exarhat, şi slujeam la Catedrala patriarhală. Pentru că stareţul de dinainte a avut o problemă şi a trebuit să plece, Părintele Patriarh mi-a încredinţat mie această slujire. Am învăţat de la părinţii bătrâni că niciodată nu trebuie să spui nu. Monahul nu trebuie să spună nu. Cât priveşte orele de la seminar, Preafericitul mi-a îngăduit să am două zile, dimineaţa, în care să-mi ţin cursurile, mai ales că eu mi-am început viaţa de călugăr la Mănăstirea Radu Vodă, unde se află Seminarul Teologic. ▲ Părintele Teofil Anăstăsoaie Părintele Teofil Anăstăsoaie s-a născut pe 16 ianuarie 1979, în municipiul Hunedoara, fiind primul din cei şase copii ai preotului Viorel şi al doamnei Fivii Anăstăsoaie. Crescut de mic în duhul credinţei străbune, părintele Teofil a învăţat la liceul teoretic din oraşul Comăneşti, din judeţul Bacău, şi apoi a urmat cursurile universitare şi postuniversitare la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Patriarhul Justinian “ din Bucureşti, între anii 1997-2001 şi 2001-2003. În prezent, este doctorand în anul I al Facultăţii de Teologie Ortodoxă „Andrei Şaguna“ din Sibiu. A îmbrăţişat viaţa monahală de tânăr, fiind primit în anul 2000 frate la Mănăstirea Radu Vodă din Bucureşti, iar pe 29 august 2001 a fost tuns în monahism cu numele de Teofil. A fost hirotonit ierodiacon şi ieromonah în acelaşi an, iar în anul 2002 a fost numit profesor spiritual la Seminarul Teologic „Nifon Mitropolitul“ din Bucureşti. Anul 2003 a însemnat pentru părintele Teofil apropierea de Patriarhie, fiind numit preot slujitor al Catedralei, iar în 2004 ridicat la rangul de protosinghel. A primit ascultarea de exarh al mănăstirilor din cuprinsul Arhiepiscopiei Bucureştilor în octombrie 2005, iar obştea Schitului Darvari o conduce din anul 2007. Datorită activităţilor administrative, duhovniceşti şi culturale, a primit rangul de arhimandrit.