Noile tehnologii şi predarea religiei

Integrarea metodelor digitale şi chiar a inteligenţei artificiale în ora de religie aduce beneficii în ceea ce priveşte accesibilitatea informaţiei, a captării atenţiei generaţiilor actuale de elevi care răspund foarte bine la „stimulii” tehnologici. Despre adoptarea noilor tehnologii în predarea religiei în şcoli, despre neajunsurile unui „profesor digital”, dar şi despre problemele cu care se confruntă atât profesorii, cât şi elevii am discutat cu prof. dr. Denisia Elena Mănoiu, inspector şcolar pentru disciplina Religie în cadrul Inspec­toratului Şcolar Judeţean Iaşi şi, tot­odată, mentor, formator, expert în management educaţional şi profesor de religie la Colegiul Naţional „Costache Negruzzi”.

Profesorii de religie folosesc noile tehnologii în procesul de predare?

Noi am abordat de mult timp metodele moderne de predare, însă pandemia a reprezentat momentul care a declanşat cu adevărat o întreagă epocă a digitalizării, în sensul că toată lumea a început să se formeze în zona aceasta a tehnologiei, a lucrului pe calculator. Evident că şi noi, la ora de religie, ne-am integrat foarte bine şi folosim multe instrumente digitale, unele create chiar de colegii mei, care sunt foarte buni şi pe partea de informatică.

Am fost foarte receptivi la schimbări, deoarece nu doar că trebuie să ţinem pasul cu evoluţia pentru a nu fi acuzaţi că suntem înapoiaţi, că avem abordări arhaice ori că suntem prizonieri ai metodelor învechite, ci şi pentru că, fiind ancoraţi în realitate, vedem că metodele moderne sunt foarte apreciate de copii şi tineri. Colegii mei pot lucra cu o paletă largă de instru­mente digitale - platforme bogate în informaţii, manuale digitale, aplicaţii şi jocuri pe telefon, fişe de lucru, filmuleţe -, pe care le pot folosi în tandem cu aşa-numitele metode tradiţionale, iar rezultatul nu poate fi decât o lecţie extraordinar de frumoasă şi atractivă pentru elevi.

Avem la dispoziţie şi inteligenţa artificială, cum poate influenţa modul în care este predată religia?

Trebuie să recunosc că ne sperie un pic ideea de inteligenţă artificială. Şi spun asta deoarece riscă să treacă într-o zonă de monopolizare a discursului şi a tot ceea ce înseamnă lucru mental şi fizic. Într-adevăr, este un salt spectaculos, însă există şi un risc, acela de înlocuire a profesorului cu un robot, cu un personaj digital rigid şi programat să ofere nişte răspunsuri teoretice. Acestuia îi va lipsi însă empatia, nuanţarea elementelor psihologice, care sunt foarte importante în dezvoltarea unui copil, a unui adolescent. Fiecare copil este diferit, nu-i putem încadra pe toţi într-un şablon, iar programul să le ofere aceleaşi răspunsuri. De asemenea, nu îţi poţi lua o bonă digitală şi să spui că ai rezolvat cu educaţia, ci trebuie să fie o persoană care să insufle şi dragoste, grijă, empatie.

Sigur, ca profesor trebuie să ai disponibilitate şi deschidere către schimbare, deoarece nu te poţi osifica într-o zonă de predare clasică, iar restul să meargă înainte; te excluzi şi rămâi exclus. E extraordinar cum inteligenţa umană a depăşit gândirea altor generaţii trecute, însă e foarte important echilibrul, trebuie impuse nişte limite flexibile, care să filtreze ceea ce oferă AI-ul. Altfel putem aluneca spre consecinţe grave, precum limitarea discursului şi creativităţii, limitarea empatiei, care ne va robotiza şi dezumaniza.

Nu trebuie să facem rabat de la principii precum interacţiunea şi comuniunea; fiind creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, trebuie să urmăm exemplul comuniunii oferit de Sfânta Treime. Noi avem nevoie de socializare, de dialog, avem nevoie să colaborăm cu alte persoane care simt la fel, nu cu roboţi fără suflet şi fără experienţă de viaţă.

Care sunt metodele didactice agreate cel mai mult de elevi, în afara celor digitale amintite deja?

Metodele activ-participative sunt cele care îi ţin conectaţi pe elevi, însă depinde şi de particularitatea clasei. Pentru liceeni, în centrul atenţiei rămâne dezbaterea, o metodă pedagogică complexă, care îi provoacă şi cu ajutorul căreia reuşeşti să aduci în discuţie problemele lor de suflet, existenţiale; poate nu le oferi toate răspunsurile, însă le trasezi măcar o direcţie bună către care să se îndrepte pentru ca ei să caute şi să găsească răspunsurile de care au nevoie. Activităţile extraşcolare ne ajută foarte mult, proiectele filantropice, vizitele la muzee şi, bineînţeles, mersul la biserică. Timpul şi spaţiul din orar sunt mai problematice, însă profesorii reuşesc de cele mai multe ori să găsească soluţii şi la aceste aspecte. În general, metodele nonformale funcţionează cel mai bine, deoarece ei se simt liberi să fie aşa cum sunt de fapt şi datorită acestei deschideri apreciază foarte mult ora de religie.

De asemenea, elevii îşi doresc ora de religie pentru că găsesc o paletă largă şi echilibrată de discuţie din toate ariile de interes: istoria religiilor, etică, morală, repere liturgice. Iată că, în câmpul de predare a religiei, elevul se poate modela frumos şi poate asimila multe cunoştinţe. Trebuie să vrea şi aici cred că ţine şi de raportarea familiei la spiritualitate şi credinţă, pentru că în familie se pun bazele acestor repere, ora de religie venind în completare cu partea de căldură, de apropiere, care să îl determine să-şi completeze universul cunoaşterii.

Se tot vehiculează în spaţiul public o criză de sens în rândul acestor generaţii de elevi. Poartă şi părinţii o responsabilitate?

Când credinţa ta nu este ancoră şi nu e Hristos sensul, atunci viaţa normal că devine fără sens. Este foarte simplu: sensul este dat de Hristos, nu de autosuficienţă, eu cu mine, ci eu cu Hristos prin rugăciune. În acelaşi timp, fiecare generaţie vine cu plusurile şi minusurile ei, nu poţi spune că o generaţie e mai spirituală sau mai credincioasă decât alta. Acesta este timpul mântuirii noastre, Dumnezeu ştie de ce ne-a pus aici şi acum şi fiecare face ce-i stă în putinţă.

Pe de altă parte, elevii se dezvoltă şi în concordanţă cu particularităţile vârstei: dacă cei care intră la gimnaziu au acea inocenţă copilărească specifică, sunt foarte curioşi şi rezonează mai mult din punct de vedere spiritual, dorindu-şi şi obţinând chiar rezultate remarcabile în această direcţie, spre liceu intră într-o altă etapă a vieţii, sunt plini de întrebări, se află într-o continuă căutare de răspunsuri revelatoare, unii au şi o atitudine de frondă faţă de spiritualitate. Sunt crize de personalitate, de comportament, la care fiecare reacţionează şi în funcţie de temperament, de genetică, de educaţia primită în familie.

Totuşi, eu cred că la lipsa de sens mai contribuie şi altceva. Suntem bombardaţi cu tot felul de informaţii contradictorii şi am observat că există această tendinţă de a i se oferi copilului libertate totală: acces nelimitat la telefon, la site-uri, la jocuri de orice fel, la informaţii nefiltrate. Or, dacă tu, ca familie, nu eşti organizată, nu trasezi obiective, nu te ghidezi după anumite principii şi dacă nu ai credinţă, cum să ai pretenţia ca al tău copil să găsească acel sens? E greu de răzbit în noianul acesta social care adesea este bulversant mai ales pentru copii, şi atunci apar dezechilibrul şi nonsensul. E important să ai repere pentru ca atunci când cazi să te poţi ridica.

Din păcate, observ că unii părinţi nu doar că sunt foarte permisivi, ci îi consideră pe profesori ca fiind principali răspunzători pentru evoluţia copiilor lor. Nu este în regulă ca tu, părinte, să laşi doar în seama şcolii educaţia copilului tău. Noi facem ce putem ca profesori, însă nu putem suplini dezinteresul unor familii care pleacă în străinătate şi lasă copilul în grija rudelor sau chiar a vecinilor. Profesorul de religie încearcă să suplinească, acolo unde este cazul, lipsa părinţilor şi chiar lipsurile materiale ale familiei, derulând proiecte filantropice, ajutând şi oferind mângâiere, dragoste şi înţelegere. Se implică foarte mult şi dincolo de programa şcolară, dar copiii şi adolescenţii au nevoie mai ales de implicarea părinţilor şi iubirea din sânul familiei.

Vorbiţi-ne puţin şi despre statutul orei de religie şi de problemele cu care se confruntă profesorii.

Statutul orei de religie este foarte flexibil, în sensul că elevii pot intra şi ieşi când doresc ei (sau părinţii). Acum, ca să participi la ore, reînnoieşti cererea la începutul fiecărui ciclu şi nu la începutul fiecărui an şcolar, ceea ce este un avantaj. Totuşi, cum spuneam, dacă pe parcurs un elev doreşte să renunţe sau să participe la ore, este liber să o facă. Elevii şi părinţii sunt, din păcate, influenţaţi din exterior, de societate (sunt date anumite direcţii, sunt oferite anumite modele), chiar şi de voci din şcoală, în unele cazuri. Iar aceste lucruri nu ţin neapărat de prestaţia pedagogică a profesorului. În raport cu alte discipline, care au un statut bine definit, acest lucru ne dezavantajează. Într-o lume aflată în continuă transformare şi schimbare, faptul că ceilalţi colegi ştiu că vor avea şi anul viitor normă didactică întreagă, că nu va exista riscul de a intra în restrângere de activitate, le oferă o mai mare linişte şi stabilitate.

Profesorul de religie trebuie să fie bine pregătit şi să răspundă exigenţelor copiilor din toate punctele de vedere.

Da, pregătirea profesională este foarte importantă, el trebuie să fie un profesor dedicat şi flexibil în acelaşi timp, să fie într-un dialog continuu cu elevii, ancorat în realitate, iar în procesul de predare să includă multe metode activ-participative care să-i ţină pe elevi co­nectaţi. Meseria aceasta este una repetitivă, însă trebuie să ne menţinem entuziasmul de-a lungul timpului, să venim în întâmpinarea nevoilor copiilor, să ne perfecţionăm şi chiar să ne reinventăm.

Profesorul de religie este un profesor al păcii, iar instrumentul lui principal este rugăciunea pentru a face faţă tuturor provocărilor; el are o misiune pe care şi-a asumat-o şi pe care se străduieşte din răsputeri să o ducă la bun sfârşit.