A. D. Xenopol şi T. T. Burada (I)

Pasionat cercetător al culturii, T. T. Burada oferă imaginea omului de spirit care s-a realizat, în întregime, prin urmărirea şi valorificarea interesului profund pe care l-a avut pentru cercetarea şi punerea în valoare a ceea ce l-a atras: teatrul, muzica, folclorul, literatura.

Urmase, mai întâi, din raţiuni practice, studii de drept, dar şi-a cultivat şi pasiunea pentru muzică, dobândind o temeinică educaţie muzicală la Paris. Deşi, după 1866, a avut o frumoasă carieră în magistratură, din 1877 s-a dedicat muzicii. Lucrările sale conţin numeroase informaţii de ordin geografic, istoric, etnografic şi folcloric. De altfel, se poate afirma, fără teama de exagerare, că studierea, la noi, a folclorului, ca disciplină ştiinţifică şi istoriografie muzicală, începe cu Teodor T. Burada, născut la Iaşi, la 18 octombrie 1839, ca fiu al marelui vornic T. Burada şi al Mariei Isăcescu. Înzestrat cu talent literar, cărturarul a lăsat şi pagini de memorialistică, astăzi aproape necunoscute, caracterizate de un stil vioi, antrenant, de un umor de bună calitate. Încă din 1887 Academia Română l-a ales ca membru corespondent, apreciindu-i activitatea în plan cultural şi ştiinţific. Interesant în a face cunoscute valorile culturii populare şi rezultatele cercetărilor sale, atras de atmosfera de deschidere cuturală stimulată de Titu Maiorescu şi emulii săi, Teodor Burada s-a alăturat Societăţii „Junimea“ încă din 1878. Membru marcant al grupării junimiste, T. T. Burada i-a cunoscut bine pe cei mai mulţi dintre intelectualii de seamă ai vremii, bucurându-se de prietenia lor şi apreciindu-i cu obiectivitate memorialistica. Între personalităţile pe care le-a cunoscut îndeaproape s-a numărat şi A. D. Xenopol. De altfel, cunoscutul istoric şi-a exprimat chiar în public preţuirea faţă de T. T. Burada, aducându-i un binemeritat elogiu la 22 mai 1904, cu prilejul Serbării „Jubileului artistic de 50 de ani“, organizată de Asociaţiunea Generală a Artiştilor, desfăşurată la sala Teatrului Naţional ieşean. Burada avea să se stingă la 17 februarie 1923, supravieţuindu-i cu trei ani lui Xenopol. Cei doi se cunoscuseră ca junimişti. După cum bine se ştie, activitatea istoricului este strâns legată de „Junimea“ ieşeană. Îşi făcuse studiile juridice şi filosofice în Germania, ca bursier al acesteia, luându-şi cele două doctorate în 1871. După revenirea la Iaşi a fost, timp de câteva luni, secretarul Societăţii, iar între 1871-1874 a redactat chiar procesele verbale, până în 1880. A fost un pasionat conferenţiar la „prelecţiunile populare“, iniţiate de Maiorescu. Revista „Convorbiri literare“ îi publica articolele şi studiile încă din 1868 şi a continuat să o facă până în 1892. Cu toate acesta, A. D. Xenopol nu a fost niciodată un junimist în concepţii. Opoziţia sa la ideologia grupării apăruse încă din perioada berlineză. Scrisorile sale către Iacob Negruzzi, articolele publicate în „Convorbiri“ (Cultura naţională, Studii asupra stării noastre actuale) îl arată a fi fost în dezacord, mai ales cu unele idei ale lui Titu Maiorescu privind evoluţia politică şi culturală a societăţii româneşti. Folosind principii metodologice moderne, o amplă documentaţie şi o viziune critică de ansamblu, lucrările de istorie, sociologie, economie şi filosofie a istoriei ale lui Xenopol au avut un larg răsunet european, marcând un moment important în dezvoltarea istoriografiei româneşti. Având convingeri înrădăcinate în paşoptism, cărturarul privea literatura ca pe o componentă a culturii naţionale, alături de limbă, tradiţii, moravuri şi artă. Pentru el, literatura nu poate avea o valoare estetică dacă nu exaltă „simţămintele“ patriotice ale cititorului. Xenopol consideră că literatura este un factor principal al evoluţiei societăţii şi distinge, printre primii cercetători de la noi, literatura ca artă de literatura ca totalitate a tuturor scrierilor.