„A fi uman înseamnă a fi la măsura lui Hristos“

Aţi spus în conferinţa susţinută la Bucureşti că fiecare dintre noi trebuie să devină om. Aceasta înseamnă că nu suntem încă?

 

În timpul studiilor mele asupra Părinţilor Bisericii primare, am fost cu adevărat uimit pentru felul cum cineva ca Sfântul Ignatie Teoforul putea să spună că nu a devenit încă om sau că „voi deveni om prin martiriul meu“. Este un limbaj dramatic. Şi iată că el nu este un teolog sistematic, el este un episcop, un om în vârstă purtat de la Antiohia la Roma pentru a fi martirizat. Nu avea cărţi cu el, nu era în linişte sau în confort, dar a scris cu mâna lui că va deveni om. El vorbea despre viaţa lui şi despre martiriul care se apropia. Cuvintele „voi deveni om“ arată că el ştia clar despre ce vorbeşte. Nu sunt cuvinte pe care şi le-a pregătit dinainte sau le-a gândit dinainte, ci este un fel de a gândi care reprezintă creştinătatea cunoscută şi trăită de el. Este o viziune foarte coerentă şi arată că noi devenim oameni deplini numai când trăim la măsura lui Hristos. Dar nu înainte de asta. 

Am fost uimit de legătura dintre primul capitol al cărţii Facerii şi episodul răstignirii din Evanghelia după Ioan, când Pilat spune „Iată omul!“, iar Hristos: „Săvârşitu-s-a“. Dacă mergem la capitolul I de la Facere, singurul lucru despre care se spune că a fost făcut de Însuşi Dumnezeu este omul, Adam. Omul este ceea ce Dumnezeu face, lucrarea Lui specifică. Toate celelalte lucruri sunt chemate la existenţă. Aceste realităţi sunt semnalate în mod repetat în literatura liturgică. Aproape fiecare ecfonis se încheie numindu-L pe Dumnezeu iubitor de oameni, filanthropos. Noi înţelegem acest cuvânt, filanthropos, foarte larg, cum că Dumnezeu iubeşte omenirea într-un mod sentimentalist, social chiar. Dar această expresie spune că „Dumnezeu iubeşte pe om“, cu alte cuvinte: „asta este ceea ce El face“, sau „ăsta este lucrul pe care Dumnezeu zice că îl face“. Sfântul Irineu merge un pas mai înainte. În episodul vindecării omului orb din Evanghelia după Ioan, capitolul 9, Iisus scuipă în pământ şi face tină din scuipat, şi cu tină îi unge orbului ochii. Sfântul Irineu a spus că felul în care Hristos l-a vindecat pe orb, care era astfel de la naşterea sa, este asemănător cu modul în care Dumnezeu l-a creat pe om la început. Este acelaşi model. Irineu evidenţiază că în Evanghelia după Ioan se spune că această minune s-a făcut ca să se arate lucrarea lui Dumnezeu. Lucrarea lui Dumnezeu în acest episod este luarea pământului şi ungerea ochilor orbului spre vindecarea lui. Sfântul Irineu concluzionează: „lucrarea lui Dumnezeu este să modeleze fiinţa umană“. Asta este ceea ce Dumnezeu face, şi asta ne face şi nouă, acum şi aici. Asta înseamnă că a fi uman înseamnă a fi la statura lui Hristos. Şi Hristos ne arată cum să fim la fel ca El. El îşi pune viaţa pentru oameni.

 

De ce în Sfânta Scriptură slava lui Hristos este legată de moartea Sa de bunăvoie? 

 

Este foarte important să ne aducem aminte că, în primele secole, Răstignirea Domnului nu era sărbătorită separat de Înviere. Acum, după 1.500 ani de dezvoltare liturgică, sărbătorim Răstignirea într-o zi şi Învierea în altă zi. Noi le-am împărţit, şi acest lucru nu s-a întâmplat de la sfârşitul secolului IV, după Constantin cel Mare, după creştinarea imperiului. La început era doar o mare sărbătoare, Paştele, şi noi, deşi am împărţit-o din punct de vedere liturgic, considerăm Răstignirea şi Învierea ca fiind Paştele. În Duminica Paştelui cântăm „Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând“. Felul în care a biruit moartea a fost că s-a predat de bunăvoie spre moarte şi a înviat. Dacă ar fi să folosim o imagine, Paştele este ca o lumină albă pură. Pentru a aprecia şi mai mult lumina albă, trebuie să o trecem printr-o prismă pentru a obţine fiecare culoare, spectrul luminii, şi atunci te poţi bucura de fiecare culoare în parte, dar trebuie să îţi aduci aminte că ele sunt toate împreună, că ele aparţin unei unităţi în chip absolut. Împărţirea este pentru beneficiul nostru, dar ele sunt unite. Răstignirea şi Învierea aparţin una alteia, sunt împreună. Hristos a biruit moartea. A călcat moartea cu moartea Lui. Prin coborârea Lui de bunăvoie şi mergerea de bunăvoie spre moarte, prin acceptarea tuturor păcatelor noastre şi a condiţiei noastre, El arată că este mai puternic decât moartea care nu Îl poate ţine. Prin moartea Lui a biruit moartea. Acest lucru este foarte important pentru că moartea este singurul lucru pe care îl avem în comun toţi oamenii, şi o realitate sigură. Nu este nici o îndoială. Dar acum, prin Hristos, ni se arată că, folosindu-ne de moartea noastră, putem să intrăm în viaţă. Prin moartea voluntară în Taina Botezului am devenit creştini. Mor pentru această lume, mă lepăd de satana şi de puterile lui şi voi lua Crucea şi voi trăi conform Crucii. Asta facem când devenim creştini. Murim în mod voluntar. Este absolut necesar ca moartea şi învierea să fie văzute împreună, pentru că sunt calea intrării noastre în taina lui Dumnezeu.

Cum putem înţelege moartea şi mântuirea din moarte?

 

Foarte uşor vorbim despre creaţie, despre căderea oamenilor în păcat, dar în mod real nu putem vorbi despre cădere până când nu-L cunoaştem pe Hristos. Pavel, de exemplu, era un evreu din primul secol. Credea el că are nevoie de mântuire? Nu. El spunea că este drept pentru că el respecta Legea. El nu credea că trebuie să fie salvat. Apoi îl întâlneşte pe Hristos pe drumul spre Damasc şi acum el priveşte înapoi şi spune: „Adam a păcătuit, moartea a venit în lume, Hristos este drept şi viaţa a venit în lume“. De la el înţelegem această tipologie: Adam cel vechi a păcătuit şi moartea a intrat în lumea întreagă, iar Hristos este Cel drept, şi prin El moartea a fost biruită şi viaţa a intrat în lume. Începutul acestei perspective teologice este Persoana lui Hristos, ceea ce înseamnă că soluţia vine prima şi apoi descoperim problema. Nu începem cu problema şi încercăm apoi să-L găsim pe Hristos. Începem cu soluţia, care este Hristos, şi atunci înţelegem şi problema. Soluţia este că Hristos a distrus moartea prin moarte. De abia acum înţelegem că moartea este o problemă. Numai în lumina lui Hristos descoperim că moartea era adevărata problemă, şi ea nu poate fi depăşită decât prin moarte. Hristos nu este planul doi al lui Dumnezeu. El este de la început, El este de la întemeierea lumii. Realizăm că tot ceea ce Hristos ne arată este iubire, este iubirea lui Dumnezeu, şi pentru asta am fost meniţi de la început. Am preferat însă să trăim exclusiv pentru noi, nu pentru cei din jurul nostru.