A mărturisi adevărul în societate este o datorie

O recentă discuţie despre manifestările convulsive ale lumii contemporane, purtată cu profesorul de teologie sistematică Vasile Hristea, de la Facultatea de Teologie Evanghelică din Tübingen - Germania, care ne-a vizitat zilele trecute la redacţie, a inclus concluziv ideea că, în calitate de creştini, trebuie să mărturisim oricând adevărul, cu orice preţ. Ideea, care aparent poate părea un truism, merită dezbătută, în condiţiile în care societatea în care trăim, din ce în ce mai ostilă, mai agresivă şi mai coruptă, ignoră adevărul credinciosului, iar mărturisirea lui îi poate atrage marginalizarea socială, profesională sau chiar agresarea fizică.

Suntem zilnic martorii unor fapte reprobabile ale semenilor, autorităţilor sau instituţiilor care ne guvernează societatea pe care, în calitate de creştini, avem datoria să le mărturisim, în spiritul adevărului credinţei noastre. Însă curajul de a avea asemenea "iniţiative", în condiţiile în care justiţia, ca şi alte paliere ale societăţii, este nefuncţională, ineficientă, partinică şi coruptă, poate atrage marginalizarea socială a creştinului, şicanarea lui profesională, pierderea locului de muncă şi, nu de puţine ori, agresarea fizică, ameninţarea familiei lui etc. Şi atunci ce poate face creştinul pentru a rămâne în adevărul credinţei sale? Cum se poate comporta el într-un mediu atât de ostil, căci, şi de-ar fi vorba despre o mărturisire jertfelnică, societatea ar rămâne la fel de neînţelegătoare la fapta sa. Faptele oamenilor şi a spune "doar din gură" Se nasc astfel chinuitoare întrebări, de vreme "ce ni se cere", în numele unei stări maladive a societăţii, să trecem cu vederea cuvântul Mântuitorului Hristos. Suntem oare slabi, neputincioşi? Ce trebuie să facem? Să păstrăm tăcerea? Să acceptăm compromisurile sau să mergem până la capăt cu mărturisirea adevărului, indiferent de consecinţe? A tăcea, dincolo de situaţia în care tăcerea înseamnă înţelepciune, poate fi o treaptă a fricii. De aceea, creştinul care îşi propune să tacă va sfârşi până la urmă prin a se teme de adevăr. A accepta minciuna sau a mărturisi adevărul. Iată limitele între care se consumă existenţa creştinului autentic, astăzi, în societatea care s-a rătăcit de adevărul lui Hristos. Trebuie să recunoaştem, există şi creştini care spun "doar din gură" că ar dori să "dea mărturia cea bună", cum spunea un părinte, "şi tot ei recunosc că faptele lor spun cu totul altceva". Pentru ei, a mărturisi adevărul despre faptele reprobabile întâlnite la semeni este foarte simplu, căci mărturisirea este formală, ca şi "zicerea" adevărată a faptelor lor. Mărturisirea adevărului de către adevăraţii creştini, ca orice lucru pe care îl săvârşesc în adevărul Mântuitorului, este o datorie. Căci a mărturisi adevărul înseamnă până la urmă a-L mărturisi pe Hristos. Or, pentru a-L mărturisi pe Salvatorul lumii nu trebuie să pui condiţii. Nu ai nevoie de un timp special, de ceva anume. Sfântul Teofan Zăvorâtul zicea că adevărata mărturisire este atunci când ai de ales între a-L mărturisi pe Hristos cu preţul vieţii sau a muri, cu preţul lepădării de Hristos. Şi cum Duhul Sfânt lucrează în fiecare om în funcţie de ceea ce este el, trebuie să cunoaştem bine acest lucru şi să înţelegem că adevărul nu poate fi mărturisit decât într-un singur fel: pe deplin. Credinciosul nu are nevoie de alternative "Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, dar sufletul nu pot să-l ucidă" (Matei 10.28), spune Mântuitorul. Din acest îndemn, trebuie să ne confecţionăm astăzi "platoşa" cu care să ne apărăm în aceste vremuri de cumplite încercări. Sigur, asumarea acestui adevăr presupune responsabilitate şi grijă, căci nu este uşor a avea curaj. A nu tăcea atunci când adevărul strigă de după colţul minciunii înseamnă a rămâne în adevărul credinţei care ne asigură mântuirea. Prigoana comunistă ne-a oferit atâtea exemple de acceptare a martiriului pentru adevăr. Vieţile sfinţilor vorbesc şi ele despre atâtea fapte de mărturisire a lui Hristos, încât ceea ce ni se cere nouă astăzi este foarte puţin. Jertfa Mântuitorului Însuşi este un model de mărturisire, care este şi astăzi potrivit pentru creştinii care lucrează într-un mediu ostil. Biserica însăşi este mărturisitoare, căci, iată, a reuşit să învingă veacurile cu adevărul propovăduit de ea. De aceea, vorbind pe marginea ideii concluzive exprimate de profesorul Vasile Hristea, realizăm dimensiunea exactă a mărturisirii adevărului, mai ales astăzi, într-o societate care-l dispreţuieşte, cum, din nefericire, se întâmplă la noi. Credinciosului autentic nu-i rămâne decât o singură cale: aceea de a mărturisi, cu orice risc, adevărul, până la capăt. El nu are nevoie de alternative. Nu are nevoie de compromisuri, pentru că el este imun la frica omenească. Nimic nu-l poate învinge aici, pe pământ, căci credinciosul se află sub ocrotirea Duhului. El nu trebuie decât să-şi sporească faptele bune, să-şi zidească sufletul pentru ca Duhul Sfânt să sporească în el. Creştinul ştie că singura condiţie pentru mântuirea sa este credinţa în jertfa lui Dumnezeu. Or, pentru mântuire, creştinul are datoria să spună totdeauna adevărul. De restul va avea grijă Însuşi Hristos, Cel ce S-a jertfit pentru adevăr şi mântuirea noastră.