Acasă la ultimii făuritori ai Moldovei

Un articol de: Oana Rusu - 26 August 2009

În unele sate se mai găsesc urme de civilizaţie tradiţională. Acestea nu sunt doar cele lăsate în casele vechi sau pe zidurile bisericilor, ci trăiesc încă în meşteşugurile, pe cale de dispariţie, ale ţăranului român. Cine mai face azi, în pur scop utilitar, oale de ceramică, obiecte de uz casnic şi mobilier de lemn încrustat sau porţi de piatră sculptate cu motive ornamentale care s-au păstrat de sute de ani?

Nu doar pentru turistul străin, ci şi pentru unul venit din civilizaţia asfaltului, un meşteşug precum cel al olăritului pare o fantezie sau un mod de petrecere a timpului liber. Scopul utilitar al acestuia pare să se piardă, acum când producţia pe scară industrială a vaselor de tot felul este atât de răspândită. Cu unele excepţii, mediul rural de azi nu mai este creator de cultură populară, însă, „el continuă totuşi a fi, timp îndelungat, un fidel păstrător al produselor tradiţionale“, a spus Victor Munteanu, şef de secţie în cadrul Muzeului Etnografic al Moldovei. O echipă de cercetători a parcurs satele din Moldova şi Republica Moldova în căutarea locurilor demne de a fi menţionate în ghidurile realizate prin proiectul „A Moldavian Tour - promovarea turismului transfrontalier rural, etnografic şi oenologic“ (www.moldaviantour.ro), finanţat de UE. Astfel, au fost găsiţi meşterii care încă mai practică meşteşugurile tradiţionale, iar turiştii pot asista sau participa la această activitate. „Călătorii pe meleagurile Moldovei, chiar şi aceia grăbiţi şi rupţi de normele lumii tradiţionale, pot găsi încă, pe lângă obiectele încremenite în timp în expoziţiile de profil etnografic, adevărate muzee vii în chiar curţile şi odăile caselor de ţară care oferă găzduire şi bucate ca la mama acasă, în atelierele olarului sau ale împletitorului în răchită unde timpul curge rotund şi în linişte, pe uliţa satului, printre case cu acoperişuri de stuf şi garduri de piatră sau la sărbătorile unde încă se bea aldămaşul şi răsună muzica de taraf“, a spus Victor Munteanu. Astfel, mai răzleţe sau mai concentrate în zonele greu accesibile, satele din Moldova păstrează încă elemente străvechi de cultură materială şi spirituală. „Lucrurile făcute de mâna ţăranului aveau, în primul rând, un scop practic, puţine erau cele destinate decorului. Toate serveau unor anume nevoi, de aici diversitatea şi ponderea mare a obiectelor produse în gospodărie sau în atelierele meşteşugăreşti. Cel care se ocupa cu un anumit meşteşug era privit în comunitate cu mult respect, ca om util semenilor, şi din convingerea că nu orişicine poate avea talentul şi răbdarea de a deprinde tainele făuritului“, a spus Munteanu. Ceramică dacică şi romană, în bucătăria ţărănească Oalele şi străchinile din bucătăria fiecărei gospodării ţărăneşti erau făcute din ceramică. Ceramica pictată din Moldova îşi are începuturile acum 5.000 de ani şi e denumită după un toponim moldav, Cucuteni. Toată ceramica cucuteniană a fost lucrată cu mâna, fără folosirea roţii olarului. Elemente specifice se regăsesc şi astăzi în piesele realizate de meşterul botoşănean Petru Maxim sau ale ieşencei Ionela Mihuleac. Ceramica tradiţională se poate împărţi în trei mari grupe - ceramica neagră, ceramica roşie smălţuită şi cea roşie nesmălţuită. Ceramica neagră, de tradiţie dacică, se regăseşte în câteva centre din Basarabia şi în nordul Moldovei, iar ceramica roşie este de tradiţie romană şi se găseşte în mai multe centre. Ceramica roşie nesmălţuită se lucrează astăzi mai rar, un vechi centru care rezistă datorită unui singur meşter fiind Pârcovaci, lângă Hârlău, după cum a spus Victor Munteanu. Vase nesmălţuite, de diferite dimensiuni, face şi meşterul basarabean Iurie Cucuetu din Drochia, Soroca. Centrul de ceramică roşie smălţuită ornamentată de la Dumeşti a dispărut odată cu meşterul Jenică Castan, însă la Schitul Stavnic, olarul Dumitru Ifrim şi familia meşterului Luchian meşteresc încă vase utilitare: chiupuri pentru umplut borş, borcănele, lăptăreţe, căni, ulcele, oale de sarmale. La Brădeşti, în Vaslui, Vasile Catelea, la aproape 80 de ani, modelează lutul cu multă migală, pricepere şi răbdare. Brădeştiul este unul dintre cele mai renumite centre de ceramică neagră şi roşie smălţuite din ţară. În Chişinău, Andrei Sclifos sau, la Ungheni, Lilian Scutelnic, sunt meşteri care modelează ceramica roşie manual, în obiecte de mici dimensiuni. „În Botoşani, regăsim lucrată şi comercializată cu succes ceramica de tip Kuty, deosebită prin tehnica «sgrafitto» (decor de factură romano-bizantină), adusă din zona Rădăuţi, meşteriţa Sonia Iacinschi ducând, de fapt, mai departe meşteşugul preluat de la maestrul Corneanu“, a spus Victor Munteanu, care a adăugat că de o rară frumuseţe şi acurateţe a tehnicii este ceramica neagră decorativă a familiei Triboi din Ciorăşti, ce păstrează meşteşugul din tată în fiu. Deosebită e tehnica de pictare cu var a moşoaicelor, o ceramică rituală, făcută la Poiana în judeţul Iaşi. Civilizaţia tradiţională a lemnului Pentru decorarea lemnului, ţăranii au folosit unelte simple, precum toporul, barda, dalta, briceagul. Lemnul a fost prelucrat artistic de om înaintea lutului, constituind astfel materialul asupra căruia s-au imprimat primele însemne decorative. Crestarea este o tăiere puţin adâncă în masa lemnoasă, fiind tehnica principală ce aduce în această „civilizaţie a lemnului“ nota superioară de realizare artistică, de înalt rafinament, situând obiectele de lemn făurite de meşterii români pe una din culmile artei tradiţionale a lemnului din Europa, după cum a observat Victor Munteanu. În arhitectura populară, lemnul crestat se întâlneşte pe stâlpii casei, ramele uşilor şi ale ferestrelor. Un element deosebit sunt troiţele care străjuiesc crucile drumurilor, ca acelea făurite de meşteri precum Marian Borş din Moşna, Iaşi, sau Ticu Ungureanu din Duda Epureni, Vaslui. În ceea ce priveşte mobilierul, reprezentative sunt lăzile de zestre, mesele, dulapurile şi blidarele, scaunele şi băncile. La Pohoarna, în raionul Soroca, familia meşterilor Valentin şi Ion Colin execută manual mic mobilier din lemn, iar lăzi de zestre frumos decorate cu forme abstracte, geometrice, face Dumitru Muruzuc din satul Răuşel, raionul Bălţi. La Tansa, în judeţul Iaşi, meşterul Dumitru Parfenie, care s-a îndeletnicit aproape toată viaţa cu prelucrarea lemnului, mai face încă roţi la strujniţă, păstrând fidel tehnicile şi formele moştenite din bătrâni, pe când carele erau cu roţi de lemn, ca şi talpicii săniilor, şi când în sate existau rotari care făceau nu numai roţile, dar şi care întregi. Mare parte din instrumentarul domestic era făcut din lemn: fund de mămăligă, coveţi de frământat, copaie pentru scăldatul şi adormitul copilului, făcăleţ, linguri, căuşe, scafe, doniţe, cofiţe, putini pentru lapte acru. De remarcat sunt săriţele şi lingurile decorative din lemn de tei şi cireş ale ieşeanului Ioan Laza, cele din nuc ale lui Marcel Apalaghiei din Hulub, Botoşani, în care se regăsesc cele mai autentice elemente de ornamentică tradiţională. Mai sunt căruţele moldoveanului Dumitru Muruzuc şi obiectele din economia domestică ale lui Ştefan Ciobanu din Călăraş, Ungheni. Satul pietrei Percepută ca materializare a veşniciei, piatra, sumar sau migălos prelucrată, şi-a găsit cele mai diverse întrebuinţări, prin stăruinţa continuă a oamenilor de a conferi durabilitate lucrurilor. La Deleni - Hârlău se păstrează încă amintirea construirii zidului de incintă cantacuzinesc. „Toţi locuitorii satului, înşiruiţi din deal, de la «Pietrărie», şi până-n locul construcţiei, au purtat piatra din mână-n mână, fără oprire, până la finalizarea lucrării. Experienţe asemănătoare au avut sătenii din Deleni şi cu ocazia zidirii coşerelor boiereşti, a hanului domnesc şi a conacelor Ghiculeştilor. Se explică astfel preluarea de către arhitectura populară din zonă a contraforţilor din piatră la garduri, boltirea şi încheierea cu cheie de boltă (împănare), deseori fără nici un liant, a podurilor, a podeţelor şi a beciurilor, abundenţa temeliilor şi a zidurilor din piatră“, a spus Victor Munteanu. Pietrarii devin, în timp, artişti desăvârşiţi, măiestria lor regăsindu-se în stele funerare, stâlpi de pridvor şi de poartă, colaci de fântână ciopliţi dintr-un bloc sau mai multe bucăţi, monumente ale eroilor, poduri. Apogeul exprimării artistice în piatră a centrului de la Tansa a fost atins prin realizarea conacului de la Schinetea, aparţinând mareşalului Prezan. Prin părţile Orheiului sunt azi case construite în prima jumătate a secolului al XX-lea, ce au la prispă sau la poartă frumoşi stâlpi ciopliţi din piatră, în vârful cărora se desface, în petale, „Floarea de Orhei“. Mai sunt meşteri cioplitori în părţile Sorocii, în satul pietrarilor, Cosăuţi, şi spre sud, pe malul Nistrului, în judeţul Edineţ şi Orhei, unde se foloseşte piatra din carierele locale pentru hogeaguri, stâlpii porţilor, uluce de adăpat vitele, cruci şi troiţe. Brâuri de casă şi garduri din piatră se mai fac şi acum în satele unde sunt cariere de piatră sau în cele de pe marginea râurilor, cum e Horia, „satul pietrei“, din nord-estul judeţului Botoşani, unde bărbaţii sunt cioplitori din tată în fiu. Un punct de referinţă pe harta prelucrării artistice a pietrei în România îl reprezintă centrul de la Şcheia - Vaslui. Stâlpii de piatră de la porţi sunt rotunjiţi la partea superioară, amintind de formele antropomorfe la care se adaugă rozete cu şase petale. O valoare deosebită o au şi crucile din Şcheia, basoreliefuri realizate pe blocuri paralelipipedice din piatră, conţinând crucea şi alte simboluri creştine.