Actul de concesiune

Am publicat, cu ceva vreme în urmă, un articol despre Cimitirul eparhial „Sfântul Nicolae”-Străulești, în care semnalam existența, încă din anul 2018, a unui proiect ambițios, premieră la nivel național: un cimitir al Arhiepiscopiei Bucureștilor, destinat creștinilor ortodocși. Reiterez ideea că acest cimitir eparhial poate reprezenta un reper fundamental în materie de cimitir ortodox modern și organizat, bine sistematizat, ce duce mai departe imaginea unei Biserici adaptate secolului 21.

Cu toate acestea, fiind preot de parohie, care administrează un cimitir parohial, trebuie să mărturisesc că observ o oarecare necunoaștere în comportamentul ­credinciosului de rând atunci când vine vorba despre preocuparea față de cei dragi ai săi adormiți în Domnul. Trebuie precizat faptul că există două categorii de cimitire, care se supun unor regulamente specifice, diferite unul față de celălalt. Astfel, vorbim, pe de o parte, despre cimitirele de stat, care sunt sub jurisdicția consiliilor locale (primăriilor), și, de cealaltă parte, despre cimitirele parohiale, aflate sub jurisdicția canonică a unei parohii, mănăstiri sau eparhii (cum este cazul celui menționat mai sus).

Parohiile și mănăstirile din cuprinsul eparhiilor Bisericii Ortodoxe Române pot avea și pot întreține cimitire proprii, potrivit prevederilor art. 9 din Decretul nr. 177/1948 pentru regimul general al cultelor religioase, şi ale art. 181-185 din Statutul pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române. Aceste cimitire au caracter de bunuri sacre și sunt proprietatea parohiilor sau mănăstirilor, ca unități locale de cult cu personalitate juridică. Deci, am clarificat faptul că, în conformitate cu art. 1 din Regulamentul pentru organizarea și funcționarea cimitirelor eparhiale, parohiale și mănăstirești din cuprinsul eparhiilor Bisericii Ortodoxe Române, locurile de înmormântare din aceste cimitire nu pot deveni proprietatea credinciosului. Aici apare o problemă: o parte dintre credincioșii ortodocși consideră că au un drept „total”, de proprietate asupra locului de înmormântare, având și pretenția de a fi devenit proprietari asupra bunurilor parohiei. Nu puțini au mers la administratorii cimitirelor parohiale exprimând, foarte vocal, dorința de a vinde locul de înmormântare unei alte persoane, în virtutea dreptului de proprietate pe care l-ar avea „din moși-strămoși” asupra locului de înmormântare. Dar, nu este așa!

Pentru un loc de înmormântare, cel puțin în mediul urban, se eliberează un act de concesiune care reglementează, prin însăși titulatura lui, drepturile și obligațiile celui care dobândește locul de înmormântare. Astfel, conform Codului Civil, în Secțiunea a III-a, art. 871, „concesionarul are dreptul și, în același timp, obligația de exploatare a bunului, în schimbul unei redevențe și pentru o durată determinată, cu respectarea condițiilor prevăzute de lege și a contractului de concesiune”.

Redevența la care se face referire este reprezentată, aici, de taxa de întreținere, care greșit este denumită uzual „impozit”, taxă care este fixată de Consiliul parohial, organismul executiv dintr-o parohie/mănăstire și organul statutar competent în ceea ce privește organizarea și administrarea cimitirului, conform art. 4 din Regulament. Această taxă este fixată în funcție de nevoile parohiei, de investițiile ce urmează a se derula în parohia/mănăstirea respectivă, pentru întreținerea cimitirului. Deci, concesiunea nu reprezintă același lucru cu proprietatea!

Noul Cod Civil face referire la cele trei caracteristici ale contractului de concesiune, respectiv caracterul sinalagmatic și oneros, dat de obligația concesionarului de a plăti concedentului o redevență, contraprestația bănească pe care concesionarul o plătește periodic proprietarului în schimbul exploatării bunului și faptul că acesta, spre deosebire de dreptul de administrare, se încheie întotdeauna pe durata determinată, neputând fi încheiat sine die, adică fără o dată precisă.

Și, ca să înțelegem diferența dintre concesiune și proprietate, o definim și pe aceasta din urmă, conform Codului Civil, art. 555: „Proprietatea privată este dreptul titularului de a poseda, folosi și dispune de un bun în mod exclusiv, absolut și perpetuu, în limitele stabilite de lege”. Dreptul de proprietate este singurul drept subiectiv, care conferă titularului său cele trei atribute care intră în conținutul său: posesia (ius utendi), folosința (ius fruendi) și dispoziția (ius abutendi). Astfel, posesia (lat. usus) reprezintă atributul dreptului de proprietate, care conferă titularului său posibilitatea de a stăpâni faptic bunul asupra căruia are dreptul de proprietate. Sunt stăpân pe bunul respectiv! Este actul de stăpânire materială, potrivit nevoilor și dorințelor sale, este forma de exteriorizare materială a dreptului de proprietate și prin ea se mijlocește utilizarea economică a bunului. Folosința (lat. ius fruendi sau fructus) reprezintă dreptul de a trage din lucru toate foloasele pe care este susceptibil să le procure. Pot face ce doresc cu bunul meu! (și aici, cu unele excepții). Dispoziția (lat. ius abutendi sau abusus) reprezintă prerogativa proprietarului de a dispune cu privire la ființa juridică sau materială a bunurilor din proprietate. Dispun cum vreau de el! Dreptul de dispoziție al proprietarului este cel mai evident dintre cele trei atribute și se poate realiza prin înstrăinarea către altul sau consumare, transformare sau distrugere, cu consecința încetării calității de titular al dreptului de proprietate asupra bunului, fie sub aspect juridic (înstrăinare), fie sub aspect material (consumare, degradare, abandonare). Proprietatea devine absolută și perpetuă. Deci, concesionarul nu are posibilitatea de a stăpâni faptic bunul (posesia), nu trage din lucrul respectiv toate foloasele pe care este susceptibil să le procure (folosința) și nu poate dispune cu privire la ființa juridică sau materială a bunurilor concesionate (dispoziția).

Concesiunea comportă altfel de aspecte, pe care concesionarul locului de înmormântare are obligația de a le cunoaște, odată ce semnează întocmirea actului de concesiune. Trebuie să consulte actul de concesiune, care, de regulă, cuprinde articole din Regulamentul pentru organizarea și funcționarea cimitirelor eparhiale, parohiale și mănăstirești din cuprinsul eparhiilor Bisericii Ortodoxe Române, articole care acoperă îndatoririle principale ale concesionarului asupra locului de înmormântare. Trebuie să se informeze de la persoana abilitată să administreze cimitirul (de regulă, preotul paroh), să consulte mai des avizierul parohiei/mănăstirii/administrației cimitirului, trebuie să fie ancorat cât mai bine în cunoașterea legislației specifice. În acest fel, și aceasta reprezintă o modalitate în care purtăm de grijă celor dragi ai noștri, adormiți în Domnul!