Acum, la 81 de ani, tot mai frumos îmi pare Crăciunul copilăriei

În prag de sărbătoare, avem bucuria de a vedea Crăciunul de altădată prin ochii unei mari doamne a literaturii românești, a uneia dintre cele mai însemnate personalități culturale ale zilelor noastre. Ana Blandiana ne prezintă cu emoție și sinceritate amintirile sale despre Crăciun așa cum l-a trăit, de la căldura casei părintești la negura zilei de 25 decembrie 1989. Scriitoare renumită și luptătoare pentru libertate, doamna Ana Blandiana se remarcă atât prin vasta activitate literară, cât și prin acțiunile sale sociale, civice, de conștientizare a valorilor creștine, democratice în societatea românească. În 1993 a înființat Memorialul de la Sighet, alături de soțul său, Romulus Rusan.

Stimată doamnă Ana Blandiana, v-ați născut și ați crescut într-o familie de preot, tatăl dumneavoastră slujind la o biserică din Oradea. Cum vă amintiți Crăciunul copilăriei dumneavoastră?

În prima parte a copilăriei mele, tata a fost preot la o biserică mică pe care el a construit-o. Aceasta se afla într-un cartier periferic locuit de ceferiști, vă spun acest lucru deoarece cefe­riștii erau muncitori veniți de la țară, deci lucrau în ture de 12/24 de ore, iar în zilele libere mergeau la țară, unde își munceau pământurile, unde îngrijeau recolta. Țin să menționez aceste detalii pentru că asta a făcut ca în toată copilăria mea, până la 10 ani, sărbătorile să fie țără­nești, să fie autentice. Era o obișnuință să se vină cu colindul, să se păstreze toate obiceiurile: Capra, Plugușorul, Steaua, astfel încât m-am putut bucura pe deplin de sărbători frumoase și tradiționale.

Țin minte emoția cu care așteptam să vină colindătorii și mai țin minte ceva ce am povestit și într-o carte. De obicei, mama, ca să poată împodobi bradul și pune cadourile, ne trimitea undeva pe mine și pe sora mea mai mică. Fie ne zicea că a uitat să cumpere ceva, fie că nu a făcut un lucru și ne ruga pe noi să mergem să luăm ce era nevoie. Când ne întoarceam, ne spunea că am avut un ghinion teribil deoarece fix atunci când lipseam noi a venit Moș Crăciun și ne-a lăsat daruri.

Însă ceea ce vreau să povestesc și ziceam că am scris și într-o carte a fost un episod care s-a ­petrecut pe când aveam 6 ani, iar sora mea 1 an. După cum îi era obiceiul, mama ne-a trimis de acasă cu tata, ca ea să se poată ocupa de brad. Tata, care nu putea să se comporte altfel cu oamenii, decât în relație de egalitate, nu știa să privească nici de sus, nici de jos, nu era nici slugarnic, nici superior cu cei mai mici decât el, includea în această relație și copiii, și tata, pe când mergeam doar noi, ținându-ne de mână pe stradă, mi-a spus: „Eu știu că tu ești o fetiță deșteaptă, probabil nu mai crezi în Moș Crăciun”. El își închipuia că eu știu deja și se simțea prost că trebuie să mintă, doar că eu credeam și am început să plâng îngrozitor, țin minte momentul ca pe ceva teribil, îi tot repetam că nu e adevărat. Tata, care s-a speriat foarte tare, mi-a explicat, m-am liniștit și ne-am înțeles că nu îi spunem și mamei, fiindcă pe tata l-a apucat groaza de ce a făcut. Ne-am întors acasă și ei se purtau așa ca îna­inte, făceau ceea ce pentru mine devenise mica scenetă și țin minte când, pentru prima oară în viață, m-am simțit mai adultă decât părinții mei, am fost jenată și tristă că își închipuiau că eu sunt încă un copil și era îngrozitor faptul că nu mai eram copil. Apoi, a urmat o perioadă în care an de an veneau la noi tot felul de Moși Crăciun care erau fie vreun vecin deghizat, fie vreun prieten de familie. Sora mea, fiind foarte atentă la detalii, chiar a observat la un moment dat că Moșul are cizme ca ale domnului Satac, vecinul nostru. În acel an domnul Satac se costumase în Moș.

După vârsta de 10 ani ai mei, tata a fost mutat la Catedrala ­Ortodoxă din Oradea, așa că în copilăria târzie și în adolescență Crăciunul deja nu mai avea aceeași culoare atât de specifică și românească precum era la micuța biserică de la periferie.

Într-o discuție la Centrul „Sfinții Apostoli Petru și Andrei” al Asumpțio­niș­tilor Augustinieni din Bucu­rești ați spus: ,,Deși eram mai tânără cu mult decât Ceaușescu, niciodată n-am crezut că o să moară înaintea mea”. Și totuși asta s-a întâmplat. Cum ați trăit acel Crăciun sângeros din ‘89?

Odată cu omorârea lui Ceau­șescu, pentru mine a apărut prima bănuială în legătură cu Revoluția și cu cei care o conduceau. Faptul că s-a petrecut în ziua de Crăciun, faptul că oamenii de care depindeau lucrurile nu au avut conștiința că de ziua Nașterii Domnului nu trebuie să se petreacă o execuție, m-a făcut să înțeleg că în mod evident pentru ei Crăciunul nu era ziua bucuriei și atunci am avut prima bănuială, primul sentiment că ceva nu este în regulă. Acel moment al Crăciunului lui 1989 a fost pentru mine primul de îndoială, care nu a făcut altceva după aceea decât să se amplifice.

Sunteți cea care, alături de soțul dumneavoastră, ați reușit să deschideți ­Memorialul Sighet. Ce v-a determinat să vă implicați în acest proiect?

Toată lumea credea că am făcut acest lucru datorită faptului că amândoi eram copii de foști deținuți politici și cu siguranță că a contat, dar motivul cel mai determinant a fost că deja organizam întâlniri cu Alianța Civică cu trei ani înainte de a deschide Memorialul, făceam tot ce puteam, puneam presiuni asupra partidelor ca să fie creată Con­venția Democrată, care doar prin acea uniune putea să învingă partidul stat care era la putere și care continua vechiul partid comunist prin idei și persoane. Trecuseră trei ani de când trăiam acel iureș care, din punctul nostru de vedere, continua Revo­luția și ne dădeam seama că nu e destul, că nu vom reuși fiindcă deja oamenii începuseră să spună că tot pe vremea lui Ceau­șescu era mai bine. Era evident că lucrurile trebuiau începute mult mai din adânc, de unde oamenii pot fi convinși ce a însemnat comunismul, pentru că acesta dusese la o societate extrem de închisă, aproape secretă, în care crimele erau cunoscute doar de victimele lor. Deci, a face un memorial al represiunii comuniste însemna a face cercetări asupra ei, fiindcă înainte, tinerii care erau sinceri cu ei și care studiau istoria preferau să se specializeze pe Antichitate sau Evul Mediu, astfel încât să nu fie repartizați la Muzeul Partidului și să fie nevoiți să mintă. Așa că nu existau cercetări legate de ultimii 45 de ani din istoria comunistă a românilor, iar noi de la această necesitate am pornit. În acest sens, întotdeauna am spus că Memorialul nu este un drum spre trecut, ci unul spre descoperirea istoriei și a trecutului, pentru a putea afla care sunt reziduurile acestuia în prezentul nostru, reziduuri care ne împiedică să mergem înainte.

Atât tatăl dumneavoastră, cât și socrul au suferit detenție politică. Cum apare ilustrat Crăciunul din temnițele comuniste la ­Sighet?

Cel mai bine este ilustrat în sala care se numește „Poezia în închisori” și care are pereții în întregime acoperiți cu versuri scrise în închisori și fac o paranteză prin care vreau să evidențiez că re­zis­tența prin poezie s-a petrecut numai în închisorile din România. Acest tip inedit de rezistență, care se înrudește cu rezistența prin cultură, este o mare mândrie a mea și ar trebui să fie a tuturor românilor. Deți­nuții au dovedit că vorbele lui Alecsandri „Românul s-a născut poet” sunt reale. Aceștia au avut de dus o luptă psihologică foarte grea, iar poezia i-a ajutat să reziste. Oamenii iubeau Crăciunul, în camera cu poezii de care vă ziceam, jumătate dintre ele sunt legate de sărbătoarea Nașterii Domnului, pentru că atunci era momentul maxim de nostalgie, de disperare că nu sunt cu familia și de rugăciune. Crăciunul în închisori era un moment în care se colinda în surdină, fiind aspru pedepsiți dacă erau prinși că fac asta.

Astăzi, la 34 de ani de la momentul Revoluției, cum priviți spre viitor? Cu resem­nare, cu tristețe că idealurile din ‘89 s-au ­împlinit atât de puțin sau cu speranță în generațiile care vin?

Îmi doresc să ne dea Dumnezeu cât mai multe motive să fim mândri că suntem români. În mod evident, există numeroase nemulțumiri, cu siguranță am fi putut fi mult mai departe decât suntem acum dacă am fi avut o clasă politică responsabilă, dar în același timp, privind în jur, în exteriorul țării noastre, vedem cum lumea însăși este în pericol, cum într-atâtea locuri sunt războaie sau tot felul de calamități, iar noi totuși suntem mai feriți, mai apărați. Trebuie să ne amintim de trei lucruri: de constituirea României Mari, de idealurile noastre de atunci, de felul în care au fost oamenii de atunci.