Cât de necesară este actualizarea pastorației familiei creștine cu prilejul administrării Sfintei Taine a Mirungerii?

Într-o lume devorată de pragmatism material excesiv, încercată de fragmentări ideologice şi „vrăjită” de digitalizare (provocări care alimentează superficialitate pentru înţelegerea şi trăirea unei vieți spirituale autentice), fără o catehizare adecvată a creştinilor (şi) despre Taina Mirungerii, aceasta ar rămâne în ochii multora un simplu act ritualic şi arhaic, neclar şi neînţeles, care trebuie doar bifat ritualistic. Scopul materialului de faţă este, deci, unul liturgic-catehe­tic şi va urmări două situaţii: iconomisirea Tainei ­Mirungerii în cazul Botezului unui prunc nou-născut și în cazul unui matur convertit sau revenit la Ortodoxie.

La botezul unui prunc, dificultatea înţelegerii corecte a semnificaţiilor şi importanţei covârşitoare ale Tainei Mirungerii este sporită de accentul major pe care mentalul popular îl pune pe Taina Botezului şi de faptul că, în cărţile de cult oficiale ale Bisericii Ortodoxe, cele două Taine sunt unite tipiconal, deşi au lucrări sacramentale specifice. Preotul va explica, însă, familiei care își aduce pruncul pentru încreștinare că noul botezat, „îmbrăcat în Hristos”, primeşte prin Mirungere „pecetea darului Sfântului Duh”; mort şi înviat mistic cu Domnul, Care l-a curăţit în apele baptismale de păcatul strămoşesc, prin Mirungere i se dă copilului arvuna Duhului Sfânt, Care activează în el, pe calea vieţii, din ne­sfârşitele Sale daruri pe cele mai potrivite caracterului şi personalităţii lui, necesare desăvârşirii şi mântuirii. Părinţii şi naşii pruncului trebuie să ştie că devenirea duhovnicească a fiului şi finului lor începe deodată cu primirea Tainei Mirungerii, al cărei vehicul liturgic este Sfântul şi Marele Mir. Preafericitul Părinte Patriarh Daniel învaţă că Marele Mir este „ulei îmbălsămat” cu 38 de plante aromate şi rezine de preţ, preparat printr-un proces complex şi migălos și sfinţit de către toţi ierarhii Sfântului Sinod al Bisericii noastre, în Joia Mare, în cadrul Liturghiei Sfântului Vasile cel Mare. După cum precizează rugăciunile sfinţirii Marelui Mir, „ungerea cu el este numele Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos” şi este pentru noul botezat „ungere împărătească, ungere duhovnicească […] sfântă însemnare”, care face din toţi cei care l-am primit „popor ales, neam sfânt, preoţie împărătească, purtând pe Hristos în inimile lor”. Ce bucurie mai mare poate fi, pentru un părinte, decât aceea de a-şi şti copilul ocrotit, sfinţit şi chemat la o creştere sufletească ce îl face „înfricoşător tuturor duhurilor necurate şi rele, depărtat de toată răutatea, îmbrăcat în veşmântul măririi”? Exprimările din aceste rugăciuni amintesc şi de primele secole creştine, când Mirungerea se săvârşea doar de către episcop, prin punerea mâinilor pe capul celui botezat. Era un gest liturgic transmiţător de har, în prezent realizat prin ungerea cu Sfântul și Marele Mir, care transferă neofitului unele daruri din statutul de „profet, preot și împărat” (categoriile de persoane alese care erau învestite prin ungere, în vechiul cult mozaic). Din această asemănare simbolică rezidă datoria părinților de a cultiva în familia lor un mediu în care copilul să învețe să deosebească, în propria-i viaţă, binele de rău, prin simţ profetic nealterat, să se jertfească din iubire pentru semeni ca un adevărat sacerdot pentru fidelii lui şi să împărăţească peste patimi, cultivând cele şapte daruri ale Duhului Sfânt despre care aminteşte Isaia (11, 2): înţelepciunea, înţelegerea, sfatul, tăria, cunoştinţa, buna credinţă şi temerea de Dumnezeu. Astfel se va înţelege imediat şi de ce Biserica a rânduit ungerea pruncului, cu Sfântul şi Marele Mir, la frunte, ochi, nări, gură, urechi, pe piept şi pe spate, la mâini şi la picioare: pentru ca simţurile, curtate de duhuri necurate pe calea vieţii, să fie ferite de pervertire, să fie agile spre virtuţi şi să fie degrab-năzuitoare spre Cel ce le sfinţeşte, Domnul Hristos. Din acest motiv, Sfântul Chiril al Ierusalimului, în „Catehezele” sale exulta: „[…] după cum pâinea Euharistiei, după invocarea Sfântului Duh, nu mai este pâine simplă, ci Trupul lui Hristos, tot așa și acest Sfânt Mir nu mai este mir simplu […], ci este darul lui Hristos și al Sfântului Duh, care, prin prezența Dumnezeirii Sale, devine lucrător”.

Pentru această multitudine de daruri pe care pruncul le primeşte şi le va dezvolta în viaţă, Taina Mirungerii a fost numită „Cincizecimea personală”, care începe în sfântul lăcaş, dar trebuie să continue în spațiul domestic al familiei creştine şi oriunde îl vor purta paşii vieţii pe cel care o primește. O cateheză bine făcută în etapa de pregătire a Tainelor de iniţiere (Botez-Mirungere-Euharistie) sau chiar în contextul săvârşirii lor este un act pastoral-misionar definitoriu pentru prevenirea fracturii atât de vizibile în prezent între momentul liturgic din sfântul lăcaș și viața cotidiană ulterioară a familiei creştine. Iată de ce copilul, purtător de Duh (pnevmatofor) prin aceste Taine, are nevoie de un mediu familial ce trebuie să fie compatibil cu prezența Duhului Sfânt acolo, pentru a creşte necontenit în har.

În cazul venirii la adevărata credinţă a unui apartenent al altei religii sau confesiuni creştine, preotul va consulta cu atenţie şi va aplica întocmai precizările pe care le face cartea intitulată „Primirea la Ortodoxie a celor de alte credinţe”, tipărită cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel în limba română (2014) şi bilingv, română-engleză (2023), pentru uzul parohiilor româneşti din ţară, respectiv din diaspora. Această carte indică formalităţile administrativ-canonice şi conţine toate rânduielile tipiconale referitoare la diverse categorii de persoane care doresc să vină sau să revină în Biserica Ortodoxă. În conținutul ei, un loc special îl reprezintă precizările detaliate privind pregătirea pentru Botez şi Mirungere printr-o catehizare care durează de la trei la şase luni, care se face doar cu acordul ierarhului locului, presupune implicarea directă şi personală a preotului şi urmăreşte ca persoana-catehumen „să cunoască bine învăţătura de credinţă ortodoxă şi dreapta-vieţuire”, să participe la partea didactică a Sfintei Liturghii şi să se pregătească pentru momentul primirii Tainelor prin lecturi duhovniceşti luminătoare de suflet. Trebuie ştiut că dacă Botezul se face doar acelor persoane care nu au primit această Taină prin întreită afundare şi prin rostirea explicită şi corectă a formulei baptismale trinitare, Mirungerea se face pentru toate categoriile de persoane care vin sau revin la Ortodoxie. În special pentru lapsii creştini, aceasta se face conform Canonului 7 al Sinodului 2 Ecumenic şi Canonului 95 al Sinodului Trulan ca o condiţie sine qua non pentru reprimirea lor la Ortodoxie, act sacru care îi aduce complet în Biserică - Trupul lui Hristos şi anticameră a Împărăţiei cerurilor. La fel de importantă ca prezentarea sistematică a bazelor doctrinare creştine ortodoxe şi a preceptelor morale specifice vieţii unui creştin ortodox este ca toţi cei care sunt primiţi la Ortodoxie să înţeleagă că „ungerea ne face hristoşi […] şi ne făgăduieşte, prin Duhul Sfânt, mila lui Dumnezeu”, după cum învaţă Sfântul Ioan Damaschin. Măreaţă ipostază şi mare slavă în care sunt restauraţi cei mirunşi! De acum înainte, Domnul le va ajuta să îşi păzească „neîntinată haina nestricăciunii cu care s-au îmbrăcat” şi „nestricată pecetea cea duhovnicească” primită, întrucât astfel au dobândit „toate armele lui Dumnezeu” (Efeseni 6, 11) şi au luat „armătura Duhului”; acestea s-au întâmplat când au fost unşi pe frunte - ca să „fie slobozi de ruşinea primului om călcător de poruncă”, la urechi - ca să fie capabili să „audă tainele cele dumnezeieşti”, pe piept - ca să poată sta „împotriva uneltirilor diavolului”, după cum precizează Sfântul Chiril al Ierusalimului. Conştientizând toate aceste prefaceri minunate, tainice, dar reale din fiinţa lor, cei intraţi în Biserica-mamă vor putea duce viaţă fără prihană în Hristos.

Aşadar, actualizarea pastorației cu prilejul administrării Tainei Mirungerii presupune trecerea de la o atitudine teoretică statică la o lucrare pastoral-misionar-catehetică dinamică. În logica celor arătate mai sus, preotul vremurilor noastre nu mai poate rămâne un simplu administrator de Taine, ci este chemat să devină un mistagog care îşi catehizează profund păstoriţii printr-o teologie a harismelor prezentată corect şi bine adaptată din punct de vedere terminologic şi semantic, ce îi călăuzeşte atent printr-o pastorație în care utilizează pârghii noi precum consilierea duhovnicească, psihologia creștină ori pedagogia harului. În ceea ce priveşte punctual Taina Mirungerii, prin faptul că îi conturează noului creștin personalitatea și îi indică unicitatea prin darurile harului pe care i le imprimă, ea funcționează ca un scut împotriva disoluției identitare şi axiologice cu care se confruntă omenirea în prezent şi acţionează ca un semn sfânt şi doveditor al valorii inestimabile a fiecărui om. Mirungerea este „pecetea” care autentifică, deodată cu persoana, şi familia, ca spațiu al lucrării şi dobândirii sfințeniei. În marasmul social postmodernist în care ne aflăm, când orice om caută un sens existenţial, familia cu membri „pecetluiţi” de Duhul Sfânt și cu un ritm creștin autentic devine o alternativă viabilă pentru regăsirea de sine și pentru viața în Hristos. Efortul pastoral al preotului trebuie, deci, să se concentreze şi pe reaprinderea conștiinței în inima fiecărui părinte, trupesc sau duhovnicesc, privind ocrotirea, afirmarea şi înmulţirea darurilor cereşti pe care fiul/finul creştin le primește prin Taina Mirungerii.