Bucuria poveștilor

De câte ori, împovărați de deșertăciuni, ancorați în realitățile crude ale vieții, purtând în spate poveri de griji, frământări de gânduri și o tolbă doldora de planuri mărețe, nu visăm la simplitatea copilăriei, la poala fermecată a bunicii, la gura sobei, în care se zvârcolesc balauri nevăzuți, scuipând flăcări înfiorătoare? Chiar dacă toamna vieții și-a înghesuit bagajul de frunze veștede în bojdeuca inimii noastre, să nu ne credem niciodată prea mari pentru a asculta povești, ci, atunci când ne vom simți sufocați de colbul grijilor pământești, să îngăduim sufletului să se refugieze în lumea minunată a basmelor copilăriei.

Cu buzunarele inimii pline de zâne și feți-frumoși, cu sufletele încărcate de pace și de dragoste, vom ieși de acolo zburdând și vom reintra în lumea asta căldicică mult mai răbdători și mult mai frumoși, fiindcă, nu-i așa „fără povești, viața omului ar fi tristă și searbădă...” (M. Sadoveanu).

În acest an școlar, ne-am propus un proiect de poveste: mici narațiuni moralizatoare, povești de suflet pe care le putem purta cu noi o viață, dincolo de băncile școlii. Copiii le așteaptă, nerăbdători, la începutul fiecărei săptămâni. Le ascultă cu interes și cu o pace care-mi amintește de liniștea nepoțeilor adunați în jurul bunicii. Câteodată, prinsă în mreaja lecțiilor, pășesc pragul clasei uitând de ele, dar dragii mei copii nu uită niciodată să-mi amintească.

S-au scurs 14 săptămâni de la începerea școlii și tot atâtea povești am strâns și noi în tolba sufletului nostru. Și pentru că sigur v-am stârnit curiozitatea și dorim să vă bucurăm cu micile noastre povestioare moralizatoare, vom rezuma câteva dintre ele, cu observația că majoritatea sunt anonime, culese din diverse cărticele sau din predicile părinților duhov­nicești.

„Alegoria broscuțelor” este o poveste despre optimism, despre a fi surd la vorbele de rău care vin să ne descurajeze. În întrecerea organizată de broscuțe, doar una a ajuns în vârful turnului, restul fiind descurajate de manifestările pesimiste ale publicului de pe margine. Cum de a reușit, totuși, una dintre ele să ajungă în vârf? Era surdă! Nu plecase urechea la vorbele descurajatoare ale lumii. Povestea ne învață să ne urmăm visul, chiar dacă cei din jur nu au încredere în reușita noastră.

„Ulciorul crăpat” este povestea care ne învață că orice defect poate fi transformat într-o calitate. Ulciorul crăpat, dus pe umăr de omul împăratului, de la fântână și până la palat, risipește o mare parte din apă, în timp de ulciorul întreg poartă întreaga cantitate de apă la destinație. Ulciorul defect se întristează, simțindu-se inutil, dar omul împăratului îl încurajează, arătându-i că a plantat flori doar pe partea lui, iar acestea au crescut frumoase tocmai datorită apei ce s-a scurs din el. Astfel, pe lângă apa pe care o poate dărui stăpânului său, slujitorul îi poate împodobi acestuia și palatul cu flori. O minunată lecție din care învățăm că orice defect poate fi folosit în favoarea noastră, dacă avem voința de a merge mai departe și o dragoste puternică.

„Doi frați” este o poveste minunată de iubire, o filă de pateric despre generozitate și compasiune. Frații se gândesc unul la altul și încearcă să-și facă bine, fiecăruia fiindu-i milă de celălalt: celibatarul se gândește că fratele familist are mai multe nevoi decât el, iar cel familist se gândește că, la bătrânețe, lui îi vor purta de grijă copiii și soția, pe când celălalt va fi singur. Astfel, frații iau în fiecare noapte câte un sac de grâne și-l duc unul în hambarul celuilalt, mirându-se cum de averea nu le scade, până când, într-o noapte, ei se întâlnesc pe câmp cu sacii în spate și se îmbrățișează.

Frații sunt personajele principale și în „Povestea mâinilor”. Narațiunea evocă viața fraților Durer, care trăiau într-o familie săracă. Întâmplarea are loc în secolul al XV-lea. Din cei 18 copii, primii doi voiau să studieze artele, dar nu era posibil financiar. Cei doi au tras la sorți. Albrecht a plecat să studieze la Nürnberg, iar fratele său, Albert, a mers să muncească în mină pentru a-i plăti studiile. Stabiliseră ca, după finalizarea celor patru ani, Albrecht să meargă, la rându-i, în mină pentru a-și susține fratele la studii. Din păcate, nu a mai fost posibil, căci mâinile lui Albert erau bolnave, strivite și tremurau, după cei patru ani în mină. Albrecht i le-a desenat pentru a aminti lumii de jertfa fratelui său. Capodopera „Mâini în rugăciune” amintește lumii despre dragostea dusă până la jertfă.

Micuța povestioară „Ubuntu” este despre unitate, dragoste, altruism și despre fru­mu­se­țea prieteniei. Un antropolog plecat în Africa să studieze viața și educația copiilor narează un episod emoționant: pune înaintea copiilor un coș cu fructe și le spune că-l va câștiga cel care va ajunge primul la el. Copiii se iau de mână și aleargă spre coș împreună. Mirat, antropologul îi întreabă cum de nu s-au întrecut. Ei îi răspund: „Ubuntu!”, expresie care se traduce astfel: „Eu sunt, pentru că tu ești”. Copiii îi spun cercetătorului că nu ar fi fost fericiți dacă ar fi pierdut cineva.

De câte ori nu am auzit vorbindu-se despre „minciuna cea bună”? „Ferestre de spital” este povestea unui bătrân care a întreținut, de pe un pat de spital, fericirea aproapelui său paralizat, povestindu-i ceea ce vede pe fereastră. Bătrânul povestitor a murit, iar când celălalt s-a putut ridica puțin, și-a dorit să se bucure de imaginile descrise de bătrân. A constatat cu uimire, însă, că fereastra dădea într-un perete alb. Când a întrebat de ce oare bătrânul a mințit în legătură cu ceea ce văzuse, bolnavul a aflat că bătrânul care murise era orb și că tot ceea ce-i povestise era o modalitate de a-l face fericit pe celălalt.

Ceea ce faci, ceea ce lucrezi, să faci ca pentru Dumnezeu! „Casa tâmplarului” este o poveste despre responsabilitatea lucrului bine făcut, despre ce înseamnă să înflorești în locul în care te-a așezat Dumnezeu. După o viață de muncă, obosit, un tâmplar îi solicită patronului său să accepte pensionarea lui. Patronul este de acord, dar îi cere să-i mai facă încă o casă, ultima. Cu materiale de slabă calitate și fără nici o tragere de inimă, tâmplarul lucrează ultima casă. După ce o finalizează, patronul îl îmbrățișează și îi dăruiește cheile casei. Era un dar pentru cel care-l slujise o viață... însă ce dar? Dac-ar fi știut tâmplarul că își lucrează propria casă, cât de multă dragoste ar fi pus în munca sa și ce materiale ar fi folosit!

Povestea „Trei zile de bunătate” am auzit-o la un părinte drag sufletului meu. Ea scoate în evidență insistența omului de a se rupe de gândurile pesimiste, încercând să facă binele trei zile consecutiv. Strădania aduce roade, dar nu prin împlinirea celor trei zile de bunătate, ci prin râvnă și prin alungarea gândurilor rele, căci „cum ne sunt gândurile, așa ne este viața” (Starețul Tadei).

În ultima săptămână dinaintea vacanței, am considerat că e bine să știm că trebuie să punem frâu clevetirii, așa cum spune și rugăciunea psalmistului David: „Pune, Doamne, strajă gurii mele și ușă de îngrădire împrejurul buzelor mele” (Ps. 140, 3). Astfel, le-am vorbit copiilor despre „Testul celor trei”, povestioara lui Socrate. Copiii au aflat că, dacă vorbele care ni se spun despre cineva nu trec „testul celor trei” - să fie adevărate, să fie de bine și să ne aducă folos -, atunci nu are rost să plecăm urechea la ele.

Proiectul „Bucuria poveștilor”, realizat în colaborare cu Biblioteca „V.A. Urechia” - Filiala „Paul Păltânea”, cuprinde, pe lângă poveștile săptămânale, și alte activități în care sunt implicați elevii și dascălii școlii noastre. De Crăciun, colindele pe care elevii Școlii „Miron Costin” și preșcolarii Grădiniței Nr. 20, din Galați, le-au dăruit bunicilor de la azil au fost însoțite și de darul poveștilor, căci am avut grijă ca în pungulițele cu bunătăți să strecurăm și plicuri cu povești. Cu siguranță, deschizându-le, bunicii noștri au descoperit darul cuvântului plin de speranță, care le-a mângâiat durerile și i-a făcut mai răbdători în suferințe, căci, nu-i așa, „dragostea prețuiește mai mult decât nimicurile muritorilor” (Mihail Sadoveanu).

Sper ca poveștile cu suflet pe care le-am putut parcurge până acum cu iubiții mei copii să le fie modele de dragoste, de altruism, de speranță și de bunătate! Dumnezeu să ne ajute să descoperim în continuare povești la fel de frumoase, care să ne facă mai buni, mai iubitori, mai luminoși! Cu drag le vom împărți tuturor, înmulțind, astfel, dragostea și bucuria!

Un an de poveste minunaților mei copii și dragilor cititori ai „Luminii”!