Adevărata probă a dragostei creştine

Mai cu seamă în timpul sărbătorilor, cu toţii dăruim. Însă există persoane care fac aceasta în tot anul, având conştiinţa că în fiecare om către care dăruiesc se află Hristos. Călugăriţele asistente de la Aşezământul social al Mănăstirii Christiana din Bucureşti îşi împart viaţa de mănăstire între rugăciune şi filantropie. Aşa că sunt lângă bătrânele din aşezământ la orice oră din zi şi din noapte, fie pentru a le administra medicamentele, pentru a le servi masa, pentru a le ajuta să meargă, pentru tratamentul fizioterapeutic, fie pentru a le face curăţenie sau baie şi mai ales pentru a le asculta.

La orele amiezii, bătrânele păşesc în linişte către sala de mese. Sfânta Liturghie s-a sfârşit. Maicile, ajutate de tinere voluntare, studente la specializarea Asistenţă socială la Facultatea de Teologie "Justian Patriarhul" din Bucureşti, sunt alături ele. Una pune masa, alta serveşte, alta împarte medicamentele. Maica Dositeea, cea care regăseşte în bătrânele de care are grijă dragostea bunicilor care au învăţat-o să iubească Biserica, ştie cu precizie care sunt medicamentele pentru fiecare, fără vreo listă. Cunoaşte în amănunt poveştile de viaţă ale doamnelor internate, din care învaţă ce înseamnă speranţă şi nu uită niciodată zilele importante pentru acestea, oferindu-le cadouri specifice.

Convinsă că nimic nu o mai poate împlini decât viaţa în Hristos departe de lume, a intrat în mănăstire la 21 de ani, după ce a lucrat ca soră medicală şi a făcut Şcoala Postliceală Sanitară. La Christiana a învăţat ce înseamnă răbdare şi a învăţat să dăruiască tot. "La început am avut foarte multe emoţii, pentru că trebuia să mă ocup de o categorie de persoane care ridica mari probleme de sănătate, dar mi-am pus încrederea în Dumnezeu, în sfinţi şi în Maica Domnului. Îngrijirea acestor doamne este o adevărată probă a dragostei, pentru că de multe ori suporţi umilinţe, oricât de bine te-ai comporta. Şi mai ales devin dependente de ajutorul tău. Şi atunci trebuie un efort în plus, să le motivezi să facă mişcare sau să înţeleagă folosul independenţei în mişcare, de exemplu. Recuperarea se face în mod treptat şi atunci ai mari satisfacţii când vezi o doamnă care o perioadă a fost imobilizată total la pat că ajunge să se deplaseze, mai întâi însoţită de noi şi pe urma singură, cu ajutorul unui cadru sau al bastonului", ne spune maica Dositeea.

"Cea mai importantă lecţie este că m-au învăţat să iubesc"

La fiecare mare sărbătoare pregătesc câte o serbare, aşa cum au pregătit şi pentru Crăciunul din acest an. Se adună din timp la repetiţii şi ca nişte copii mai mari îşi iau rolurile în serios, pentru ca maicile să fie mulţumite. "De multe ori la repetiţii, îmi dau lacrimile când le văd cum se străduiesc să-mi răsplătească încrederea pe care am investit-o în ele. Eu cred că dacă aş avea interes, n-aş avea satisfacţii. Dar am zis: gata, mă dăruiesc eu, fac fără să aştept nimic în schimb şi atunci m-am pomenit iubită de toată lumea. Cea mai importantă lecţie este că m-au învăţat să iubesc. Eu credeam că le iubesc când am venit aici, dar am văzut că adevărata dragoste înseamnă de fapt o strădanie, o încercare permanentă şi m-au învăţat să le iubesc, în sensul că le accept aşa cum sunt. Nu trebuie să le schimb, ca să le iubesc într-un alt context", s-a convins cea care astăzi nu-şi mai concepe viaţa fără bătrânele din aşezământ.

Acestea sunt ajutate în fiecare zi să se îmbrace, să meargă la masă, uneori li se aduce mâncarea în cameră, li se schimbă scutecele, li se face baie sau curăţenie în cameră, în funcţie de caz. Deşi au în medie 80 de ani, sunt ca nişte copii. Se supără, se alintă, se bucură, iar pentru a te face iubit, e nevoie de mult tact pedagogic şi răbdare, pentru ca adevărata răsplată să fie simţită în ceruri.

"În felul acesta ne ajutăm şi pe noi"

Pe lângă ascultarea de a cânta la strană, Maica Anastasia caută să răspundă, pe timp de zi sau de noapte, problemelor apărute în aşezământ. La 22 de ani a hotărât să-şi închine viaţa lui Hristos. Lucrase înainte la dispensarul din satul natal, din Crasna, Cernăuţi, şi a făcut Şcoala Postliceală Sanitară. "Cea mai mare bucurie este atunci când vine cine-va şi mulţumeşte pentru ajutor, pentru grijă. Îmi aduce multă bucurie, pentru că poate am făcut ceva forţându-mă pe mine, sau am făcut nu cu cea mai mare bucurie de multe ori, pentru că sunt ispite, viaţa lăuntrică este schimbătoare. Dar când vine cineva şi îmi zice mulţumesc, mă simt fericită toată ziua. Nu este ca o laudă, ci e vorba de mulţumirea pe care o primeşti. Până la urmă facem toate acestea din iubire faţă de aproapele. Pentru că în felul acesta ne ajutăm şi pe noi", este convinsă călugăriţa cu ochii ca cerul.

Maica Timoteea a intrat în monahism în 1997, iar din ianuarie 1998 face parte din obştea Mănăstirii Christiana şi are ca ascultare de bază pangarul mănăstirii. Aşa intră în legătură cu oamenii cărora le vorbeşte despre aşezământ, iar aceştia se întorc după aceea cu diverse ajutoare. "Sunt permanent în mijlocul lor, camera noastră este la parter, în dreptul liftului, şi când se deschide liftul şi face doi paşi, deja ştiu ce doamnă este. Încercăm să răspundem la toate nevoile lor, inclusiv o cartelă de telefon, dacă le trebuie, le cumpăr. Eu mai plec şi în oraş, cumpăr medicamentele. Mă bucur că am posibilitatea să le ajut pe aceste bătrâne, mai ales că sunt chiar de la deschiderea căminului şi cunosc pe fiecare doamnă de când a venit, cu problemele ei, şi mă bucur că le pot ajuta. Şi mai ales că facem ceva pentru sufletul lor, e foarte important şi pentru noi", mărturiseşte cu zâmbetul pe buze maica Timoteea.

Cele trei măicuţe asistente medicale au probat prin activitatea de la aşezământ, în special, exerciţiul răbdării. Apoi încrederea, responsabilizarea şi mai ales… iubirea. Astfel, au simţit deodată cum bătrânele internate se transformă sub ochii lor, vorbind despre ele ca despre propriile mame.