Dacă ar fi să sintetizăm într-un cuvânt vocația omului de la creație și de-a lungul istoriei ajungem foarte ușor la cea de administrator, supraveghetor. Am fost rânduiți de Dumnezeu încă de la început ca administratori peste creația văzută. Această chemare are și un înțeles mai adânc, care privește interioritatea noastră. Omul a fost făcut administrator și asupra sa, adică să pună ordine în propria ființă. Această nevoie s-a resimțit mai pregnant după căderea omului în păcat. Într-un anumit sens, haosul primordial pe care Dumnezeu l-a ordonat creând lumea s-a transferat în ființa omului, astfel că el trebuie acum să ordoneze acest haos care îl stăpânește în diferite forme. În ființa omului, haosul se manifestă ca păcat, ca lucrare dezordonată a puterilor sufletești și trupești. Amenințarea haosului a fost semnalată și de Mântuitorul Iisus Hristos, iar pedeapsa celor păcătoși este, într-un fel, permanentizarea într-o suferință haotică, exemplificată de expresia „plângerea şi scrâşnirea dinţilor”: „Trimite-va Fiul Omului pe îngerii Săi, vor culege din Împărăţia Lui toate smintelile şi pe cei ce fac fărădelegea, și-i vor arunca pe ei în cuptorul cu foc; acolo vor fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor” (Matei 13, 41-42). Plângerea și scrâșnirea dinților implică o stare de nebunie, de pierdere a sănătății minții. Când Mântuitorului Îi este adus un copil stăpânit de un duh mut se precizează că acela „îl aruncă la pământ şi face spume la gură şi scrâşneşte din dinţi şi înţepeneşte” (Matei 9, 18). Deci, scrâșnirea dinților este un semn paradigmatic al haosului, al luării omului în stăpânire ori de către puterile potrivnice sau de către o dezordine pricinuită de păcat. Sfântul Grigorie Palama spune că reaua întrebuințare a puterilor sufletului este calea spre împătimire și inevitabil spre moarte: „Căci reaua întrebuinţare a puterilor sufletului e cea care dă naştere patimilor vrednice de dezaprobare, aşa după cum reaua întrebuinţare a cunoaşterii lucrurilor dă naştere înţelepciunii celei nebune” („Despre rugăciune”, Filocalia, vol. 7, EIBMO, București, 2013, p. 299).
În definitiv, nu se cere o modificare substanțială a ființei omului, ci canalizarea puterilor lui sufletești spre bine. Dacă de multe ori păcatul a fost denumit ca o ratare a țintei, virtutea este tocmai realizarea acestui ideal, conducerea puterilor omului spre finalitate, spre iubirea lui Dumnezeu și a semenilor: „Iar dacă cineva se foloseşte bine de acestea, prin cunoaşterea lucrurilor înţelese duhovniceşte, dobândeşte cunoştinţa de Dumnezeu, iar prin latura pătimitoare a sufletului, când se mişcă pentru ceea ce a fost făcut de Dumnezeu, lucrează virtuţile corespunzătoare: prin poftă dobândeşte în inimă iubirea, iar prin iuţime agoniseşte răbdarea.
Nu cel ce şi-a omorât, aşadar, această latură - căci în acest caz ar fi nemişcat şi nelucrător chiar şi spre deprinderile, afecţiunile şi dispoziţiile dumnezeieşti -, ci cel ce şi-a supus-o, ca prin ascultarea de minte, care prin fire a primit conducerea de la Dumnezeu, fiind condusă cum trebuie, să tindă, prin pomenirea neîncetată a lui Dumnezeu, la Dumnezeu, şi prin aceasta să ajungă la deprinderea dispoziţiei dumnezeieşti şi s-o ridice pe aceasta la cea mai desăvârşită treaptă”, explică Sfântul Grigorie Palama (Ibidem, pp. 299-300).