„Aici ne regăsim într-o familie creştină duhovnicească“

Discretă, retrasă în spatele unei grădini, peste drum de Mănăstirea „Mihai Vodă“ de odinioară, la adresa din str. Sapienţei nr. 5 se găseşte Biserica „Adormirea Maicii Domnului“. Sfântul locaş este cunoscut mai ales prin frumuseţea sfintelor slujbe şi prin trecutul său memorabil, marcat de doi mari slujitori, mărturisitori ai credinţei străbune: părintele Constantin Sârbu (1905-1975) şi părintele Constantin Voicescu (1924-1997).

Deşi se află într-o zonă centrală a Capitalei, orice trecător care nu-i observă din vreme turla poate trece cu uşurinţă pe lângă Bisericuţa Sapienţei. Cu toate acestea, locaşul de rugăciune este cunoscut de mulţi bucureşteni şi, datorită faimei părinţilor duhovnici din trecut, a fost cercetată de sute şi sute de credincioşi de peste tot din ţară. Astăzi, de zestrea duhovnicească şi de continuitatea spirituală a acestui loc se îngrijeşte părintele prof. univ. dr. Marin Cojoc.

În picioare de la 1710

Documente de arhivă atestă faptul că Biserica „Adormirea Maicii Domnului“ a fost zidită în anul 1710 de marele vornic Iordache Kreţulescu şi de soţia sa Safta, fiica lui Constantin Brâncoveanu. Împreună cu casele alăturate, a ajuns în posesia banului Constantin Kreţulescu, a banului Manolache Kreţulescu, a lui Gheorghe Kreţulescu şi mai apoi a lui Aga Manolache Kreţulescu. A fost tot timpul paraclis al familiei, până când fiul lui Manolache, pe nume Emanoil,  a vândut întreaga proprietate (inclusiv biserica) soacrei sale Olimpia Emanoil Lahovary. Aceasta a restaurat capela în anul 1884 şi l-a adus pe Gh. Tattarescu să o picteze. Maestrul, deşi bătrân la acea vreme, a pictat personal câteva scene. După restaurare, capela a fost deschisă pentru public. Slujbele au fost oficiate de arhimandritul Serpion, care a primit o casă de locuit în spatele capelei. Olimpia Lahovary a plecat în Italia şi i-a lăsat prin testament toată averea fiului ei Alexandru Em. Lahovary. Acesta a dispus închiderea capelei şi a închiriat casele alăturate Sfântului Sinod care a funcţionat în acest loc până în momentul în care s-a mutat la Mănăstirea Antim.

Lucrări de înnoire

În anii 1966-1968, în vremea păstoririi Patriarhului Justinian, cu ajutorul credincioşilor şi prin truda părintelui paroh Constantin Sârbu, biserica şi casa parohială au fost reparate în întregime, fiind acoperite cu tablă. A fost, de asemenea, adăugat pridvorul închis, iar ansamblul cu pictură murală a fost refăcut de Olga Greceanu. Biserica a fost resfinţită la 8 septembrie 1969.

În anii 1995-1996, în timpul părintelui paroh Constantin Voicescu au fost realizate noi reparaţii, iar pictura bisericii a fost spălată de pictorul restaurator Romeo Andronic. Pictura din naos realizată de Gh. Tattarescu a fost pusă în valoare parţial - pe plafon şi 5 tablouri pe pereţi - alături de alte două tablouri ale Olgăi Greceanu - Naşterea şi Învierea Domnului.

În perioada comunistă, biserica a trecut prin momente dificile. S-a cerut insistent demolarea ei, dar, uimitor, a supravieţuit.

„Fiecare primeşte cât se cuvine“

Odată cu instalarea părintelui paroh Marin Cojoc, întreg spaţiul a fost reîmprospătat prin refacerea structurii bisericii şi a gardurilor, construirea turlei, reamenajarea casei parohiale, construcţia unui cabinet medical (pentru cazurile sociale ale parohiei) şi a unei capele, dar şi prin ridicarea unei clopotniţe.

De asemenea, ca o continuare a tradiţiei iniţiate de părintele Constantin Sârbu, biserica îşi duce mai departe misiunea socială. Multe familii, copii, bătrâni şi bolnavi, nu doar din Bucureşti, îşi alină sărăcia şi boala cu un ajutor primit constant din partea parohiei.

„Nu putem spune că avem o misiune socială de anvengură, dar de fiecare dată când cineva vine şi cere sprijin, este ajutat. Fiecare primeşte cât se cuvine. Deşi parohia este mică, are doar 247 de familii, aici ne regăsim într-o familie creştină duhovnicească deplină, încât filiaţia noastră cu prietenii şi rudele cade pe planul 2, 3“, spune preotul Marin Cojoc.

„Aici mi-am găsit împlinirea“

De 40 de ani fără întrerupere, domnul Ilie Ghencea vine la Biserica Sapienţei. I-a cunoscut de aproape pe părintele Constantin Voicescu şi pe părintele Boris Răduleanu, basarabean de origine, care a slujit doar vreo trei ani la acest Sfânt Altar.

„Aici mi-am găsit împlinirea şi nu am mai plecat. M-am ocupat dintotdeauna de grădină şi, bineînţeles, am dat o mână de ajutor ori de câte ori a fost nevoie la treburile bisericii. Când tatăl meu a murit, l-am considerat pe preotul Voicescu părintele meu. A fost un om deosebit. Îi plăcea să lucreze în grădină şi de multe ori îl ajutam“, spune domnul Ilie.

Cei doi Constantini

Slujitorul Sfântului Altar închinat Adormirii Maicii Domnului îşi începe fiecare zi cu rugăciune. Mărturiseşte că îi simte puternic pe cei doi vrednici părinţi de odinioară (care au impregnat cu imnele lor de slavă şi de mulţumire către Dumnezeu acest spaţiu sacru) şi îi pomeneşte zilnic la Sfântul Altar. „Îi simt ca sfinţi pe părintele Constatin Sârbu şi pe părintele Constantin Voicescu. Au pătimit prin închisori în mod nedrept, au fost lăsaţi fără familii, pe drumuri. Aceşti părinţi au luptat foarte mult şi sunt deja martiri şi sfinţi ai neamului, consacraţi prin cei care îi mărturisesc şi le aprind lumini la morminte. Consacrarea lor oficială va veni când va vrea Dumnezeu“, a adăugat părintele paroh.

Dovada spuselor preotului Cojoc sunt florile şi lumânările de pe mormintele celor doi preoţi martiri aflate în curtea bisericii. Sunt aşezate faţă în faţă, ca doi stâpi de susţinere a acestui sfânt locaş, de o parte şi de alta a aleii de la intrare.

Nu mai puţin cunoscute sunt cuvintele înţelepte ale celor doi, prinse în cărţi biografice reeditate de Biserica Sapienţei, cum ar fi: „Esenţa creştinismului: a te dărui şi a dărui neîncetat altora lumină, pace şi bucurie“ (părintele Constantin Sârbu); „Crucea este o poartă, crucea este o fereastră spre Înviere. Pentru că ţelul suprem este Învierea. Da! Această înviere se realizează prin cruce, prin jertfă. Să ne luăm fiecare crucea noastră, într-un fel sau altul, a suferinţelor, a necazurilor, a primejdiilor pe care le întâmpinăm, pentru că ne declarăm creştini“ (părintele Constantin Voicescu).