Alexandru Busuioceanu, un român în elita culturală spaniolă
Un om de cultură român cunoscut şi apreciat în anii ʼ50-ʼ60 ai secolului trecut, necunoscut astăzi marelui public, este Alexandru Busuioceanu (1896-1961). Născut la Slatina, la 10 iunie 1896, a fost un mare cărturar care s-a afirmat ca poet, eseist, critic de artă şi literar, istoric şi traducător nu doar în România, ci şi în Spania.
După primii doi ani de studenţie la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti, a plecat voluntar pe frontul Războiului de Întregire Naţională, încheindu-şi studiile după 1918. A început să colaboreze cu eseuri şi poezii la reviste culturale, iar „Lumina nouă” a şi condus-o o vreme. O scurtă perioadă a fost profesor la Cluj Napoca, acolo participând la redactarea primelor numere ale revistei „Gândirea” (1921). Şi-a continuat studiile la Viena (1920-1922) şi la Roma (1923-1925), obţinând doctoratul magna cum laude la Bucureşti, cu teza „Un ciclu de fresce din secolul al XI-lea: Sant’ Urbano alla Caffarella” (1925). A fost profesor la Catedra de Istoria artei de la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti, iar apoi la Academia de Arte Frumoase din capitală.
În 1937, ca expert recunoscut în istoria artei, a organizat marea expoziţie „El Greco” de la Paris. A scris numeroase studii despre El Greco, Cavallini, Preziosi, Iser, Luchian, Andreescu şi Brâncuşi, eseurile şi studiile sale reunindu-le în volumele „Figuri şi cărţi” (1922) şi „Ethos” (1941).
Din 1942, a intrat în diplomaţie, oferindu-i-se un post de consilier cultural la legaţia română de la Madrid, unde a înfiinţat Institutul Român de Cultură, pe care l-a condus până în 1945. S-a stabilit definitiv în Spania şi a cucerit cultura ţării de adopţie. A fost profesor de limba română la Universitatea din Madrid, a intrat în percepţia lumii culturale spaniole drept un mare eseist şi scriitor, fiind în acelaşi timp şi un promotor al literaturii române în spaţiul hispanic, prin traducerea mai multor autori români, între care şi Liviu Rebreanu. A reuşit să lege prietenii bazate pe afinităţi artistice cu marii cărturari şi scriitori ai societăţii madrilene. „La Madrid se împrieteneşte cu Vicente Aleixandre şi Eugenio D’Ors, în casa căruia are în permanenţă un fotoliu de onoare, dobândeşte o rubrică permanentă la prestigioasa revistă de artă Insula, înfiinţează Catedra de Limba şi Literatura Română de la Universitatea Complutense, reuşind să obţină introducerea limbii române ca limbă obligatorie de studiu pentru studenţii spanioli şi revoluţionează concepţia despre poezie, introducând teoria metaforei, ca mijloc de cunoaştere, ca instrument la fel de precis şi de sigur pe cât este axioma pentru matematică” (Irina Dogaru, „Alexandru Busuioceanu şi Zamolxis”, Formula AS, nr. 905/ 2010).
În exil a scris şi faimosul studiu „Zamolxis sau mitul dacic în istoria şi legendele spaniole”, foarte apreciat de Mircea Eliade. Dar Alejandro Busuioceanu, cum semna în noua sa ţară, s-a afirmat şi ca un poet original prin volumul „Poemas pateticos” (1946), pentru care criticii l-au considerat cel mai bun poet de limbă spaniolă al momentului. A mai publicat apoi încă două volume.
Alexandru Busuioceanu a purtat o corespondenţă bogată cu alţi români din exil: Mircea Eliade, Emil Cioran, Vintilă Horia, Virgil Ierunca, Monica Lovinescu, Alexandru şi George Ciorănescu, Pamfil Şeicaru, Grigore Nandriş, Nicolae Herescu. Plănuiau împreună şi publicau reviste şi cărţi, dar mai ales credeau cu toţii că este necesar să scrie despre adevăruri care nu se puteau rosti în România.
A murit în 1961, la Madrid, iar doi ani mai târziu, prietenul său de la Paris, Virgil Ierunca, i-a tipărit în limba română antologia de poeme „Fructul de a trăi”. Postum au mai fost publicate volumele: „Scrieri despre artă” (1980) şi „Zamolxis sau mitul dacic în istoria și legendele spaniole” (1985).