Altarul din barăcile de la Darnița
Dincolo de cronica oficială a zilei de 1 Decembrie 1918 stă mărturia tăcută a slujitorilor Altarului care au păstorit în lagărele Marelui Război, preschimbând suferința despărțirii într-o comuniune de credință și neam. Când evocăm ziua de 1 Decembrie 1918, memoria colectivă se oprește, pe bună dreptate, asupra mulțimilor adunate pe Câmpul lui Horea din Alba Iulia, asupra glasului solemn al Episcopului Iuliu Hossu citind Rezoluția Unirii sau asupra chipurilor luminoase ale ierarhilor și cărturarilor care au pecetluit actul întregirii. Alături de ei s-a făcut auzit și Episcopul ortodox al Caransebeșului, Miron Cristea, semn că participarea clerului la acest act a avut și o dimensiune instituțională: între delegați se aflau episcopi, protopopi și preoți, iar în săptămânile premergătoare adunării ierarhi ortodocși și greco-catolici recunoscuseră autoritatea politică a Consiliului Național Român Central. Despre acest moment ne vorbesc și sursele vremii: în mai 1929, Cezar Petrescu publica la București un album dedicat primului deceniu de la Marea Unire.
Răsfoite împreună, cuvântarea Episcopului Miron Cristea și Rezoluția de la Alba Iulia arată cum a fost vestită Unirea în fața mulțimii și ce principii au așezat delegații la temelia statului întregit. În acest album, Petrescu publică discursul lui Miron Cristea sub titlul „Adunarea de pe câmpul lui Horea”. În versiunea tipărită în 1929, episcopul evocă iobăgia, memoria lui Horea și a lui Cloșca, precum și jertfele războiului. În aceeași cuvântare, el leagă hotărârea românilor de a se uni cu România de dreptul popoarelor de a-și hotărî soarta, pe care îl invocă prin referire la președintele american Woodrow Wilson. Numindu-l „evanghelic principiu”, ierarhul exprimă în limbajul său pastoral o idee politică aflată în circulație la sfârșitul războiului. Totuși, înainte ca acea clipă de grație să se împlinească în văzul lumii întregi, unirea sufletelor se înfiripase deja într-un spațiu mult mai aspru și mai puțin știut: în frigul barăcilor de prizonieri din Primul Război Mondial. Acolo, departe de vetrele strămoșești, între sârma ghimpată și dorul de casă, cuvântul Evangheliei rostit de preoții români a ridicat primele punți peste granițele artificiale ale imperiilor.
Între anii 1916 și 1917, zeci de mii de români din Transilvania, Banat și Bucovina, aruncați fără voia lor în uniforma armatei austro-ungare, au cunoscut calvarul frontului și apoi amarul prizonieratului în Rusia sau în Italia. Pentru mulți dintre ei, lagărul de la Darnița, așezat în apropierea Kievului, părea capătul de drum al nădejdilor omenești. Înstrăinați, măcinați de boli și bântuiți de gândul că au fost siliți să lupte împotriva propriilor frați din Vechiul Regat, acești oameni aveau nevoie mai întâi de tămăduirea rănilor lăuntrice.
Această lucrare de restaurare sufletească au asumat-o preoții militari și preoții căzuți ei înșiși în captivitate. Lipsiți de podoabele bisericilor de acasă, slujitorii Altarului au improvizat sfinte lăcașuri în colțurile barăcilor de scânduri. Cu potire cioplite din lemn ori bătute din tinichea, cu odăjdii cârpite și cu un antimis păstrat la piept ca pe cea mai de preț comoară, ei au săvârșit Sfânta Liturghie în mijlocul fraților aflați în necaz.
În jurul acelui prestol sărăcăcios, ardeleanul, bucovineanul și regățeanul nu se mai priveau prin prisma unor cetățenii străine, ci se regăseau în aceeași rugăciune, descoperind că sunt fiii aceluiași neam și ai aceleiași Biserici.
Din această solidaritate plămădită în rugăciune și suferință s-a născut și curajul mărturisirii publice. La 13/26 aprilie 1917, ofițerii și soldații români internați la Darnița au adoptat în unanimitate un document cu valoare de testament istoric: Declarația prin care cereau fără echivoc desprinderea provinciilor românești de Austro-Ungaria și unirea lor deplină cu România. Istoriografia avea să numească acest text o adevărată prefață a Hotărârii de la Alba Iulia.
Printre semnatarii și însuflețitorii acestui legământ s-a numărat și preotul Simion Gocan, care a înțeles că misiunea preoțească în vremuri de cumpănă nu se oprește la mângâierea individuală, ci cheamă la asumarea destinului obștesc. Momentul a căpătat o încărcătură aparte atunci când în mijlocul prizonierilor au sosit trimișii Misiunii Patriotice Române, în frunte cu neobositul părinte Vasile Lucaciu, „Leul din Șișești”, și cu preotul Ioan Moța. Întâlnirea dintre preoții veniți din țară și mulțimea voluntarilor din lagăr a pecetluit nașterea Corpului Voluntarilor Români - oameni care au ales, în deplină libertate de conștiință, să schimbe statutul de prizonier cu acela de ostaș al întregirii.
Jertfa acestor voluntari, trecuți prin focul bătăliilor din vara anului 1917 de la Mărăști, Mărășești și Oituz, a purtat mai departe duhul frățietății până în toamna decisivă a anului 1918. Când vestea convocării Marii Adunări Naționale a ajuns în satele Transilvaniei, terenul sufletesc era deja pregătit. Preoții de mir au fost cei care au citit de pe amvon chemarea la Alba Iulia, au sfințit steagurile tricolore cusute în taină și au pornit în fruntea credincioșilor, cu Sfânta Cruce înainte, pe drumurile desfundate ale sfârșitului de noiembrie.
Privită din această perspectivă lăuntrică, Marea Unire de la 1 Decembrie 1918 nu ni se mai înfățișează doar ca o izbândă politică ori diplomatică, ci ca rodul firesc al unei comuniuni de credință. Înainte ca hotarele să fie mutate pe hărți, ele fuseseră deja șterse din inimi de preoții care au slujit în tranșee, în spitale de campanie și în barăcile de la Darnița.