Amita Bhose, „sora mai mare” a lui Eminescu

Volumul „Eminescu: Kavita (Poezii)”, semnat Amita Bhose, apărut în 1969, este prima traducere, în bengali, a lui Mihai Eminescu în spaţiu asiatic. Cercetătoare, scriitoare, profesoară, traducătoare, Didi, după cum îi spuneau apropiaţii, şi-a sacrificat viaţa, familia, poziţia socială, a lăsat în urmă India pentru Eminescu şi România. Timp de 10 ani a cercetat opera poetului, plătind, la schimb, preţul unui trai ca al românilor de rând, nevoiţi să îndure lipsurile ultimilor ani ai perioadei comuniste. Poate părea utopic pentru noi, cei de astăzi, însă toate acestea le-a făcut dintr-o dragoste de Eminescu, de cultura şi spiritualitatea românească.

„Am fost acuzată pentru că am iubit România. Îmi recunosc «vina». De dragul culturii române, cu dorinţa de a întemeia o şcoală serioasă de indianistică, m-am stabilit aici. Dacă am vrut să împart soarta poporului român, am suferit de frig, foame şi frică - acea teamă care aproape că ne-a paralizat minţile - alături de el. Nu m-am gândit să plec de aici, nici să trâmbiţez la posturile străine de radio. Scriam cu mâna în mănuşă, umblam după lumânări pentru serile fără curent, aşa cum făceau mulţi. N-am învăţat, însă, să patinez pe străzile Capitalei, pentru că în fiecare zi studenţii mă luau de mână, mă duceau la Universitate - la cursuri sau la examene - şi mă aduceau acasă. Uitându-mă la acele fiinţe înfometate, înfrigurate, deprimate moral, uneori mi se părea că vorbesc unor statui, într-o galerie de artă. Când le ascultam lecţiile, vedeam cum le-au îngheţat buzele, în «temperatura camerei». Totuşi, lumina privirii lor mi-a dat puterea să rezist”, scria, în 1992, Amita Bhose.

„A iubit România poate mai mult decât mulţi dintre români”

Cercetătoare, scriitoare, profesoară, Didi, după cum îi spuneau apropiaţii, care se traduce prin „soră mai mare”, este primul traducător al lui Mihai Eminescu în spaţiul asiatic. Până la venirea sa în România, prilej cu care se dedică timp de 10 ani cercetării fondului eminescian, poetul nostru nu spunea nimic indienilor, şi asta, în primul rând, din cauza barierei lingvistice.

Totul a început în 1949, când cercetătoarea vine în România împreună cu soţul său, inginer geolog, şi se înscrie la un curs de limbă şi literatură română, pentru doi ani. După o întoarcere în India, revine în România, iar în 1971 se înscrie la doctorat, cu o bursă din partea statului român, la Facultatea de Limbă şi Literatură Română din cadrul Universităţii Bucureşti. De atunci, avea să nu mai părăsească vreodată „ţara pe care a iubit-o poate mai mult decât mulţi dintre români şi a sluji-t-o cu inteligenţa şi condeiul ei”, după cum spunea prof .dr. Zoe Dumitrescu–Buşulenga, îndrumătoarea de doctorat a Amitei.

Din dragoste de Eminescu, de cultura şi spiritualitatea românească, şi-a lăsat ţara natală, familia, soţul, averea, poziţia socială (făcea parte dintr-o familie cu o bogată activitate culturală şi ştiinţifică) pentru a veni în România.

„Pentru mine, Eminescu a fost şi este un kavi (poet-înţelept) indian”

Despre prima sa întâlnire cu poezia eminesciană, Amita mărturiseşte: „Mi-a produs o mare uimire. Descopeream o întreagă lume, în care Orientul se întâlneşte cu Occidentul, Europa se uneşte cu Asia, finitul se «desmărgineşte»şi graniţele se şterg. Poezia lui Eminescu în totalitatea ei - de la oda funebră La mormântul lui Aron Pumnul până la epitaful purificat al poetului, Mai am un singur dor - mi s-a dezvăluit astfel ca o melodie neîntreruptă, îngemănând toate hotarele timpului şi ale spaţiului. ş…ţ Pentru mine, Eminescu a fost şi este un kavi (poet-înţelept) indian, un gânditor care priveşte viaţa prin prisma filosofiei. ş…ţ Dar Eminescu e poetul României. Momentul Eminescu simbolizează întreaga spiritualitate românească. Creaţia eminesciană oglindeşte pe deplin cultura românească... Totuşi Eminescu ar fi putut să fie şi un poet al Indiei…”

Anul 1969 este momentul apariţiei, în bengali, a volumului „Eminescu: Kavita (Poezii)”, prima traducere a lui Eminescu în India. Urmând firul biografic al acestei mari personalităţi, trebuie amintită activitatea de redactare a unui Curs de bengali (1974), urmat de Dicţionarul bengali-român (1985) şi Manualul de bengali, toate trei scrise de mână, împreună cu studenţii săi, deoarece tipografii nu aveau caractere bengaleze. Lucrul cu studenţii a început din anul 1972, când Amitei i s-a oferit posibilitatea să predea un curs facultativ de limba şi literatura bengali la Universitatea din Bucureşti. În acelaşi an primeşte Premiul Uniunii Scriitorilor pentru traducerea lui Eminescu în bengali. Din 1978 e angajată lector suplinitor la Catedra de limbi orientale a Universităţii Bucureşti, unde a predat numai în limba română, cursuri practice de sanscrită şi bengali, precum şi cursuri teoretice de civilizaţie şi estetică indiană. Activitatea didactică i-a adus mari bucurii, aşa cum generaţii de studenţi îi sunt recunoscători pentru dăruirea cu care Amita sau Didi le-a dezvăluit limba şi literatura lui Tagore. Dintre fostele sale studente, prietene şi colaboratoare, care îi păstrează o amintire vie, se evidenţiază Carmen Muşat Coman şi Elena Andronache.

„Când râdea Didi, parcă râdea tot universul”

„A trăit în România din dragoste pentru poezia lui Eminescu, din care a tradus nu mai puţin de 10 ani. A lăsat în urmă viaţa sa pentru a-l face cunoscut pe Eminescu în India. A fost primul traducător al poetului în spaţiul asiatic. Datorită dânsei, nume precum I. L. Caragiale, Mihail Sadoveanu, Marin Sorescu, Mihail Sebastian au fost cunoscute în India. Didi avea un umor foarte fin. Oriunde intra, atrăgea privirile, deşi era îmbrăcată modest. Îi domina pe ceilalţi, chiar dacă nu-şi propunea asta. Era foarte distinsă, avea o privire vie şi pătrunzătoare şi un râs ironic, plin de sănătate. Când râdea Didi, parcă râdea tot universul”, îşi aminteşte Carmen Muşat Coman, directorul Editurii Cununi de stele, care deţine exclusivitatea publicării operei Amitei Bhose.

„La o primă vedere, ar putea părea ciudată apropierea celor două personalităţi. Nu este deloc aşa. Pe amândoi i-a legat dragostea de tot ce este românesc. Amita Bhose nu a rămas în România numai de dragul lui Eminescu, ci a avut puterea să iubească şi România şi românii, aşa cum erau. Amita a iubit România profundă, nu România lui Ceauşescu. A ştiut să vadă dincolo de mizeria vieţii, pe care o trăiam, adevărata esenţă, aşa cum a văzut-o şi Eminescu. Nu a obligat-o nimeni să rămână în România, a rămas din prea multă dragoste pentru acest neam. Ea a descoperit aici ceva, în esenţa sufletului românesc, care a rezonat cu spiritul indian. Astfel, nu a fost de mirare că Amita Bhose şi-a sacrificat viaţa ca să vină aici şi să trăiască în ultimii ani ai perioadei comuniste, timp în care a suportat mizeria, şicanele autorităţilor, care, culmea, au fost mai mari după revoluţie, şi nu înţeleg de ce, pentru că nu îşi dorea titluri, funcţii sau alte merite”, este de părere Elena Andronache.

„O minte indiană plecată asupra operei eminesciene”

De-a lungul vieţii, Amita Bhose a publicat, în presa străină şi românească, peste 56 de traduceri din literatura română în bengali şi din bengali în română, peste 90 de articole şi studii. A susţinut mai mult de 100 de conferinţe şi emisiuni radiofonice şi a acordat peste 20 de interviuri pe teme culturale.

La moartea sa, în 1992, au rămas în manuscris, gata de tipar, mai multe traduceri din sanscrită şi bengali în limba română. O serie de proiecte şi studii sunt şi astăzi neîncheiate, însă mai multe volume au fost publicate postum.

Pe lângă activitatea didactică, Amita Bhose are şi o bogată activitate de traducător din bengali în română: „Proverbe şi cugetări bengaleze” (1975, Editura Albatros), „Povestea prinţului Sobur” (culegere de basme indiene, 1975, Editura Ion Creangă), „Scrisori rupte” (antologie de scrisori ale lui Rabindranath Tagore, 1978, Editura Univers, prima traducere în română a antologiei realizată direct din bengali). Printre altele, amintim anul 1978, momentul publicării tezei sale de doctorat sub titlul „Eminescu şi India”.