Anamneza unei iubiri neîmplinite
Prozodia clasică nu și-a pierdut puterea de fascinație, de structurare a emoției. O dovedește volumul lui Rudy Roth, Geometriile contradictorii ale singurătății1, în care, dincolo de discursul liric, perfect amprentat liric, experimentul prozodic pune în armonie rațiunea și pasiunea, reunindu-le în corola subiectivismului, a autenticității care topește o experiență personală în poezie. Iubirea, rug și flacără, experiență trăită profund și plenar, nu se simte în nici un fel încorsetată de rigorile versului, ale metricii. Dimpotrivă, capătă tonalitatea unei muzicalități solemne, supusă rememorării nostalgice, în aura rațiunii ordonatoare. De altfel, volumul însuși este construit ca o simfonie alcătuită din cinci părți: Cioburi, Antimetafore, Saudade, Delirio improvviso, Adverbiate, perfect echilibrate: 12 poezii prima parte, uvertura, și ultimele două; 22 și 42 de poezii, părțile interioare, în care exprimarea trăirilor se amplifică pentru a da expresie imponderabilelor și inefabilelor unei iubiri care se desfășoară plenitudinar, implicând total eul care se lasă trăit și este trăit de iubire.
Rudy Roth rememorează o iubire neîmplinită, ale cărei ecouri tragice se revarsă simfonic, umplând singurătatea, marcându-i devenirea. Transpus, prin anamneză, în momentele faste ale iubirii, el retrăiește iluzia cuplului originar, acel El și Ea care, prin iubire, refac lumea: „Și mi-ai fost Evă, ca atunci la-nceput,/ Chiar dacă eu nu ți-am fost, niciodată, Adam”. Ca experiență de cunoaștere fundamentală, iubirea îl pune în rezonanța fizicii și metafizicii lumii, a armoniei tainice, fluide. Când iubita se îndepărtează, dizarmoniile îl năpădesc, lumea își pierde echilibrul, iar dezacordurile ei îl ating tragic. Poetul înregistrează atunci, ca un seismograf, geometriile contradictorii ale singurătății. Iubirea rămâne un ideal, singurul capabil să restructureze ființa. Singurătatea este absolută, totală: „Alteori mă mai pierd în aval de iubire/ Și pe apele vieții mai plutesc în derivă,/ Până când iar te aflu și-ți respir răsăritul/ Și-n tăcerile tale mă înec deopotrivă”.
Aparent, tema fundamentală a volumului ar fi singurătatea. În esență, tema dominantă este iubirea, singurătatea fiind consecința unei iubiri trăite în plenitudinea implicării afectiv-cognitive, care, stinsă, neîmplinită, lasă loc, în lungi ecouri, unei disperări metafizice, dorului copleșitor, o saudade, stare existențială manifestată ca jale și jelanie după ceva pierdut și imposibil de recuperat, ce dă contur, astfel, arhitecturii absenței iubitei, nu și iubirii. Din cioburi („și te caut de cioburi și încerc potriviri”, „cu cioburi din noi rânduite-n vitralii”, „ciob de rai, ciob de vis delirant”, „ultimul ciob din sufletul meu...”), fragmente de existență reface Rudy Roth, ca-ntr-un puzzle, povestea unei iubiri finalizate tragic, printr-o despărțire inexorabilă ca moartea.
Din modul în care imaginea femeii se reconstituie din cioburi care-i construiesc o imagine atemporală, idealizată, ca-n cântecele trubadurilor, s-ar înțelege că iubita s-a stins, iar poetul s-ar afla în ipostaza mitică a lui Orfeu cântând-o și lamentând-o pe Euridice a sa, nu în Infern, ci în infernul propriei memorii. Acest itinerar al iubirii reconstituit din cioburi de memorie este marcat, pe tot traseul, de semne incomplete. Titlurile sunt, aproape în totalitate, definite prin adverbe și prepoziții, câteodată pronume (Totuși, Câteodată, Numai, Alteori, Probabil, Atunci, Peste, Sub, Același, Aceeași etc.), posibil, o sugestie a incompletitudinii ființei în absența iubirii.
Spovedania lirică debutează în momentul conștientizării absenței: „Câteodată respir fiindcă tu mă respiri/ Iar departele tău ți-l cuprind în detaliu/ Și te caut de cioburi și încerc potriviri,/ Să mă-nvălui de tine, în al sorții vitraliu.// Câteodată vin însă, mirosind a departe,/ A migdali desfrunziți și a doruri străine/ Și atunci lumea toată iar în cioburi se-mparte,/ A mea-n cioburi de lacrimi,/ A ta-n cioburi din mine”. Totuși, glasul gândurilor, ecoul lor, o concretizează în fragilitatea șoaptelor, a tăcerii absolute, definind-o ca absență: „Din care șoaptă te-ai născut/ Și-n ce tăcere aparții,/ De totu-n jurul tău e mut/ Și totuși prin cuvânt îmi vii?”
Peste singurătățile poetului, se arcuiește un vis de iubire care ia forma pașilor iubitei, având „conturul translucid/ al neliniștilor mele”. Sub semnul probabilității se află posibilitatea participării ei la acest vis de iubire. Oricum, lumea este pardosită de iubirea lui, și-n acea pardoseală se află atomi ai ființei lui: „Probabil că nu ai de unde să știi/ Că permanent deformat de tălpile singurătății,/ Ultimul ciob din sufletul meu/ A devenit doar o dală semi-transparentă/ În pardoseala amintirilor”.
Fără iubire sau în absența ei, lumea își pierde coerența - e o lume de/în cioburi, fragmentară, „un decor risipit în ruine”, în care „timpu-și ascunde-nchinarea-n detalii”. Iubita se confundă cu iubirea, iar căutarea poetului Rudy Roth, ca a cavalerilor rătăcitori trubaduri, aspiră spre un ideal de spiritualitate: „Și-atunci chiar de-mi ești și Graal legitim,/ Și-altar, și lumină ori stins făcător,/ Îmi port risipirea într-un vis anonim,/ Și mor, ciob cu ciob, în același decor”.
Chiar atinsă de aripa tragicului, sau tocmai de aceea, iubirea este experiența fundamentală a eului în complexa relaționare cu sine, cu lumea, cu ceilalți: „...fără semnul păcatului tău,/ Sufletul meu n-ar fi avut niciodată/ Vocația universului”. Visul de iubire comunică la nivelul metaforic al cuantelor, acolo unde profanul se confundă cu sacrul, se absoarbe în el. Acolo, în anumite condiții, vocile își aud/respiră trăirile: „Și de asta, când tac,/ Te iubesc și mai mult/ Și îmi văd viitorul doar alături de tine.// Și de asta când taci,/ Visul tău îl ascult,/ Și-l aud cum dă viață neființei din mine”.
Fantezia imaginativă îl scoate pe poet din determinările spațio- temporale ale realului, manifestat ca lumea noastră cea de toate zilele, și-l transpune într-un punct, un ochi al universului, din perspectiva căruia poate privi ca pe un spectacol întreaga desfășurare a întâmplărilor ființei: „Cum însă tu nu mai ești/ Iar amintirea zâmbetului tău/ E doar o dâră pământie/ În textura imobilă a veșniciei,/ Tot ceea ce-mi rămâne/ Este un exercițiu de imaginație/ Despre cum am fi putut fi/ Unul prin celălalt,/ Dacă ar fi fost să fim”.
Dacă experiența ar fi putut să fie, creația este și există, și prin ea Rudy Roth își ia revanșa asupra imperfecțiunii realului și existenței. Creația este forma lui de existență.
Notă
1Rudy Roth, Geometriile contradictorii ale singurătății, Editura Ars Longa, Iași, 2019.