Nimeni nu face drumul la cer călăuzit de-o umbră Într-o biserică veche am văzut un sfânt el nu m-a văzut pe mine i-am pictat un ochi apoi pe celălalt acum mă vede și
POEZIE: Mircea Teculescu
Din fiecare
din fiecare bloc sau casă o cărare curge,
ea șerpuie pietroasă sau lină și nevăzut ajunge
năvod ţesut cu inimi pe care-s adunaţi
îngeri în haine negre sau albe îmbrăcaţi,
cu aripi transparente ce dau lumina zilei
chiralitate firii și-mbrăţișare milei,
iar vocile li-s măști unite cu artă de un fir
catifelat, peren, cu iz de calomfir
din care zumzet crește, precum stigmat în palmă,
spre pagina cu texte care rămâne calmă
și-așteaptă ca năvodul să urce tot mai sus,
în cerul cel de-al treilea să fie-acesta pus
și nemișcat, de-acolo, să-nceapă să trimită
apocalipsa lumii, în toate deslușită.


