Arhimandritul Dosoftei Murariu, mărturisitor între temniță și Altar
Istoria Bisericii noastre este presărată cu slujitori aleși, care, fără zgomot, au știut să îmbine în mod firesc înțelepciunea cu smerenia, ascultarea cu jertfa și suferința cu nădejdea. Fiecare veac a fost binecuvântat de Dumnezeu cu asemenea oameni tăcuți, dar neclintiți, care au ținut aprinsă candela credinței chiar și în cele mai grele momente ale istoriei. Nu întotdeauna numele lor sunt cunoscute, iar faptele lor nu se găsesc adesea în paginile manualelor. Însă, în cimitire, în colțuri de liniște și rugăciune, odihnesc astfel de suflete curate, ale căror vieți merită nu doar pomenite, ci și luate drept exemplu.
Cine ar poposi măcar o dată în cimitirul de la Mănăstirea Slatina din judeţul Suceava, căutând liniștea rugăciunii sau răgazul unei amintiri, ar putea zăbovi în fața unei cruci de piatră, simple și smerite. Pe ea se poate citi numele unui astfel de slujitor al lui Hristos: Arhimandritul Dosoftei Murariu - preot și monah statornic, duhovnic înțelept și mărturisitor al Evangheliei în vremuri de tulburare și prigoană. Viața lui, departe de a fi una lipsită de încercări, este imaginea unei slujiri curate și neclintite, într-o vreme în care Biserica, clericii și credincioșii ei erau prigoniți.
Astfel, în anul comemorativ al duhovnicilor și mărturisitorilor ortodocși români din secolul al XX-lea, am găsit potrivit a scrie un medalion biografic al arhimandritului Dosoftei Murariu (1913- 1990). Acesta s-a născut în anul 1913, în ținuturile nordului Moldovei, în satul Stăuceni din județul Botoșani, primind numele de botez Dumitru. A crescut într-o familie simplă, dar care era devotată rânduielii Bisericii și cu dragoste față de țară, ceea ce l-a făcut ca, odată cu vârsta, să descopere în el și chemarea tainică a vieții monahale. În anul 1933, la vârsta de doar 20 de ani, pășea pe treptele Mănăstirii Sihăstria, punându-se sub povățuirea duhovnicească a părintelui Ioanichie Moroi. Obștea smerită a Sihăstriei Neamțului, plină de nevoitori tainici, l-a inspirat pe novicele Dumitru să deprindă dulceața rugăciunii inimii. În doar câteva luni, fiindu-i observată dragostea de învățătură, a fost trimis de către părinții mănăstirii să își întărească formarea teologică la Seminarul Monahal al Mănăstirii Cernica, pe care l-a urmat între anii 1937 și 1941.
În luna august a lui 1938 a fost tuns în monahism, primind numele de Dosoftei, iar, la puțin timp după, a fost hirotonit ierodiacon în Catedrala Mitropolitană din Iași, prin mâinile Arhiereului-vicar Valeriu Moglan Botoșăneanul. Așezat în rândul slujitorilor Altarului, tânărul ierodiacon a început să pătrundă mai adânc tainele vieții liturgice.
Însuflețit de o chemare lăuntrică spre aprofundarea cunoștințelor teologice, ierodiaconul Dosoftei și-a continuat studiile la Facultatea de Teologie Ortodoxă din București și la Facultatea de Litere, secția de Filologie clasică. Vicisitudinile vremurilor l-au scos însă din amfiteatre: în greii ani ai celui de-Al Doilea Război Mondial, a răspuns afirmativ chemării Bisericii de a întări lucrarea misionară întreprinsă în Basarabia și dincolo de Nistru, sub cârmuirea Mitropolitului Visarion Puiu. Acolo, printre oamenii risipiți de moarte, prigoană și foamete, el a adus lumina Botezului, a Liturghiei și a Evangheliei lui Hristos.
Întors în țară în anul 1944, a fost hirotonit ieromonah pe seama Mănăstirii Tismana, care îl avea atunci ca stareț pe Sfântul Gherasim Iscu. Sub povățuirea acestuia, a deprins și mai mult dragostea față de Hristos și a cunoscut crucea slujirii în vremuri de încercare. Și-a finalizat studiile teologice la Sibiu în anul 1947, susținând teza de licență cu titlul „Sfântul Serafim de Sarov - viața, nevoința și învățăturile”.
Anii de după război aveau să aducă asupra Bisericii prigoana regimului comunist ateu. Revenit în Mănăstirea Sihăstria, a fost condamnat la un an de închisoare cu suspendare, pentru rularea unor filme creștine în școala din Humulești și pentru împărțirea unor broșuri religioase. Începând cu 1950, ieromonahul Dosoftei s-a întors la București, unde a slujit la Mănăstirea Antim și la Catedrala Patriarhală, urmând ca în 1953 să fie chemat de către Episcopul Teofil Herineanu pentru a sluji ca eclesiarh al catedralei din Roman.
Momentul de răscruce din viața sa avea să fie numirea ca stareț al Mănăstirii Putna și pregătirea marii sărbători din 1957, prilejuită de împlinirea a 500 de ani de la urcarea Sfântului Voievod Ștefan cel Mare pe tronul Moldovei. Părintele Dosoftei a luptat din răsputeri să pună în lumină aspectul religios al sărbătorii și sfințenia voievodului, în ciuda presiunilor uriașe ale autorităților vremii. Mărturisirea vitejească i-a adus, însă, o nouă prigoană: îndepărtarea lui din stăreție. După părăsirea Mănăstirii Putna s-a întors în Capitală, fiind reprimit la Catedrala Patriarhală de către Patriarhul Justinian.
În 1959 a fost arestat și condamnat la cinci ani de temniță grea, fiind purtat prin închisorile de la Jilava, Gherla, Aiud, Salcia și în lagărul de muncă de la Ostrov. Aici, în celule reci și câmpuri dogorite de soare, a purtat crucea suferinței cu smerenie, rugându-se neîncetat pentru chinuitorii săi și întărind în credință pe cei deznădăjduiți. Eliberat în anul 1964, a fost angajat de Patriarhul Justinian ca ghid al Mănăstirii Plumbuita, dar fără a avea dreptul de a sluji și de a purta haina monahală. Dorul nestins de Altar l-a împins să ceară binecuvântarea Patriarhului pentru a merge ca preot misionar în Transilvania, unde a slujit cu dăruire ca preot paroh în satul Poiana, comuna Sohodol, județul Alba, și în Parohia Deda din județul Mureș.
Revenit în ținuturile moldovene, a mai slujit o vreme la Catedrala din Roman. Apoi, dorind să-și încheie viața în liniștea monahală, a cerut să fie primit la mănăstirea sa de metanie, Sihăstria, dar nu a primit aprobare. S-a stabilit, în cele din urmă, la Mănăstirea Slatina, locul în care avea să-și dea obștescul sfârșit la 27 martie 1990. A fost înmormântat în cimitirul mănăstirii, sub o cruce simplă, ca o oglindă a vieții sale. Înainte de a muri, a încredințat lucrarea sa teologică arhimandritului Ioanichie Bălan, care i-a publicat, în 1999, cele două scrieri: „Sfântul Serafim de Sarov” și „Despre dumnezeiescul har”.
În tăcerea cimitirelor, sub cruci uitate de lume, se odihnesc oameni care au ținut aprinsă făclia credinței în vremuri de întuneric. Viața părintelui Dosoftei ne amintește că sfințenia se naște din stăruința în cele ale credinței, din răbdarea suferinței și din rugăciunea neîncetată. El a știut să tacă atunci când tăcerea era mărturisire, să rabde atunci când durerea era cruce și să slujească până la capăt cu inimă curată.
Fie ca amintirea sa să nu rămână doar într-un colț de arhivă sau sub o piatră de mormânt, ci să devină o chemare pentru fiecare dintre noi: la statornicie, la rugăciune, la slujire și la credință. Dumnezeu să-l așeze întru lumina drepților, iar pe noi să ne învrednicească a-i urma nevoința și tăcerea roditoare!