Artistul în rama eternităţii

Pictorul Călin Alupi, de la a cărui naştere se vor rotunji în vara acestui an, la 20 iulie, de Sântilie, 112 ani, a fost adeptul trăirii sufleteşti la roşu. Una dintre confesiunile rămase de la dânsul este pilduitoare în această privinţă: „După cum se poate vedea din expoziţiile mele nu folosesc reţetele în pictură, consider că nu bizareria şi excentricul unei opere, ci fluidul sufletesc îi dă valoarea. Este o condiţie indispensabilă pentru ca cel care o recepţionează să reacţioneze”.

Această credinţă statornică i-a îngăduit să reverse în pânze, pe hârtia de pastel, sinceritate, prospeţime, poezie, să ţeasă o atmosferă de vrajă. E citirea printr-o lentilă din cea mai fină, sensibilă şi fidelă, în acelaşi timp. O lume adevărată, dar trecută prin lumina ochilor săi vultureşti şi scăldată în dogorâtoare retorte sufleteşti. Un asemenea mod de a recepta realitatea, însuşit de la inegalabilii săi profesori, Ştefan Dimitrescu şi Nicolae Tonitza, cei care revoluţionaseră şcolirea din bătrâna Academie de Arte Frumoase de la Iaşi, era perceput dintr-o ochire de public, a cărui aderenţă spontană nu dă niciodată greş, precum şi de marii noştri specialişti, ca George Oprescu. În lucrările lui Călin Alupi există un palpit de reavăn, pulsează o muzică rafinată a sonurilor cromatice, se decupează şi renasc colţuri ştiute, dar parcă nevăzute altfel, din natură, se ivesc oameni cu sufletul în palme. Toate aceste stârnesc reacţie, dorinţa de a privi şi plăcerea de a aplauda cel puţin în gând.

Legea morală a orânduit viaţa şi creaţia lui Călin Alupi. O făptură în care coexistau, fără să se tulbure, într-o deplină şi neobişnuită armonie, omul cel simplu, voluptuosul frusteţei, cu insul rafinat, cărturărit. Un trup noduros de ţăran şi o alură princiară. Acest aliaj sufletesc nu făcea decât să-i sporească farmecul indicibil. Era o fiinţă a bucuriilor simple, dar, totodată, sălăşluia în el un visător incurabil. Părea rupt de lume, cu capul parcă tot timpul în nori. Stăpânea un regat al lui. Întins şi nesfârşit. Regatul picturii. Respira prin fiecare por arta căreia i se dedicase trup şi suflet. Celelalte ale vieţii i se păreau deşertăciune şi nu punea preţ pe ele. Ca om se mulţumea cu puţin. Merinda lui era zugrăviceasca îndeletnicire. Altă mai mare fericire decât să iasă la peisaj nu exista pentru dânsul. În faţa şevaletului, a colii de desen, uita de toate mizeriile existenţei. Acesta a fost antidotul cu care a trecut prin infernul regimului comunist, pe care îl respingea organic. L-a străbătut, rămânând cu o conştiinţă curată. În general i-a displăcut profund să tranzacţioneze prietenii, să se folosească de protecţii înalte. Socotea asta un păcat de neiertat. S-a aflat, de pildă, în graţiile principesei Elisabeta, sora lui Carol al II-lea şi Regină a Greciei, căreia i-a realizat un portret în tehnica pastelului, dar n-a profitat în nici un fel de această prietenie. La fel nu a întreprins nimic ca să evite plecarea pe front, de unde s-a ales nu numai cu o decoraţie, Ordinul „Coroana României” cu spade în Gradul de cavaler cu panglică de „Virtute militară”, ci şi cu răni, de pe urma cărora a pătimit până-a închis ochii la 19 septembrie 1988. În artă, Călin Alupi a crezut că: „Atât cât dai, atât primeşti”. Artistul nu glosa prea des pe marginea frământărilor, nu puţine, care-i însoţeau demersul artistic. Simţea, totuşi, nevoia, la anumite intervale de timp, la cifre rotunde, aniversare, să se exprime cu privire la arta sa, la crezurile lui artistice. Un astfel de moment s-a petrecut în vara lui 1986, când a expus la Galeria Comitetului Judeţean de Cultură şi Artă, invitat de Pavel Florea, preşedintele de atunci al autorităţii culturale de la Iaşi. Împlinise 80 de ani şi socotise, el, cel scump la vorbă, că era timpul unei ars poetica. Evoc momentul în romanul meu „Între linii”, al cărui personaj principal, Camil Dunea, îl are ca prototip pe Călin Alupi. Este şi acesta un omagiu adus unui creator care a dat mult şi nu a primit pe măsura jertfei sale. Opera sa, în ciuda unor strădanii, cărora le-am fost părtaş, nu este cunoscută în toată complexitatea şi valoarea ei. În cazul lui Călin Alupi, ca şi a altor artişti români importanţi, se face puţin sau deloc pentru promovarea unor creaţii cu adevărat puternice.
Aşa cum a fost răbdător toată viaţa, Călin Alupi nu se grăbeşte. S-a întâlnit cu veşnicia şi n-are îndoială că va suna şi ceasul său. A lăsat în urmă o operă durabilă. Cândva poate vom înceta să fim atât de nepăsători şi risipitori cu propriile bogăţii. În ciuda legendelor, poncifurilor şi prejudecăţilor, nu-s chiar aşa de multe comorile noastre, ca să le ignorăm cu atâta vinovată nonşalanţă.