Artistul şi puterea
Evenimentul de artă al acestei toamne îl reprezintă de bună seamă expoziţia deschisă în localul Bibliotecii Naţionale, intitulată „Artistul şi puterea“, realizată prin graţia unor mari artişti şi iubitori de artă, Dan Hăulică, Paul Gherasim şi Ruxandra Garofeanu, cu sprijinul Art Society şi sub patronajul Ministerului Culturii. Cei care o vor vizita vor înţelege că în perioada 1950-1990 nu au existat doar opere comandate şi artişti slugarnici, ci şi spirite libere care au reuşit să-şi creeze propriul climat de libertate pentru binele artei lor.
De cum intri în expoziţie eşti frapat de spaţiul uriaş care ţi se deschide. Sunt peste 2.200 de metri pătraţi, astfel încât lucrările expuse au loc să respire. Selectate din 26 de muzee ale ţării, sutele de lucrări aparţin unor nume de prim rang ale artei româneşti, de la Ştefan Luchian şi Camil Ressu până la Nicolae Dărăscu, Dimitrie Ghiaţă, Theodor Pallady, Gheorghe Petraşcu, Henri Catargi. Nu lipsesc evident contemporani din grupurile Sigma şi Prolog, Tescani, Poiana Mărului, şi în general ochiul selectorilor a fost atât de fin, încât au reuşit să scoată în evidenţă tablouri altfel ignorate. Aşadar, ce vede aici omul obişnuit? În primul rând îşi va da seama că arta, oricât de aspre condiţiile, nu poate fi totuşi îngrădită. Artistul, ca într-o povestire celebră din China imperială, găseşte uşiţa pe unde să evadeze indiferent cât de groase sunt obloanele care-l sugrumă. Artiştii români nu au fost nişte conformişti îngenuncheaţi. Replica dată astfel prin expoziţie unui anume punct de vedere comun şi confortabil este pe măsură şi face igienă într-un domeniu unde părerile neaveniţilor au poluat şi au tulburat mult apele. Vedem lucrări de vis, atemporale, care puteau fi realizate în orice vreme. Este suficient să pătrundem în universul tuşelor lui Corneliu Baba din „Autoportret“ pentru a înţelege ce frumoasă a fost desprinderea realizată de artist. Care inchizitor avea dreptul să intre aici cu picioarele pentru a cere o altă reprezentare? De asemenea, creaţiile cromatice ale lui Rudolf Schweitzer-Cumpăna, ca şi spiralele lui Hans Mattis-Teutsch, ca să nu mai vorbim de compoziţiile lui Alexandru Ciucurencu ori Ion Ţuculescu, sunt fără cusur. De ce ar fi putut fi acuzate? Că sunt apolitice? Dar iată că acele abuzuri s-au mai şi oprit şi nu au atins culmea absurdului. Dictatura a stăpânit o ştiinţă a prefăcătoriei prin care a ştiut să tolereze anumiţi artişti şi anumite opere. Credea că în felul acesta poate încorpora tot în sistem. S-a înşelat. E greu bunăoară de spus că operele expuse acum au fost „integrate“. Nu, ele au rămas până la urmă în afara sistemului şi de aceea mai putem să le admirăm. Doar expoziţiile pentru cultul personalităţii închinate lui Ceauşescu făceau parte din sistem şi din acest motiv nici nu au valoare. Când Muzeul de Artă Contemporană a realizat anii trecuţi un fel de retrospectivă a kitsch-ului, ne-am îngrozit de adunătura aceea de piese inutile. Dar iată că există şi reversul. Expoziţia deschisă acum este cea mai bună dovadă a frumosului nepieritor şi neoprimat. Aceasta nu înseamnă că România în perioada respectivă a fost o ţară liberă. Dar fiecare, în măsura posibilităţilor, şi-a făcut libertatea. Vedem în fiecare tablou din cele 600 nu doar talent, măiestrie, urcând până la geniu, ci şi tentativa, pe alocuri chinuitoare, a autorului de-a fi liber, de-a fi viu şi de-a nu muri... la comandă. (Dan Stanca)