Asceza, lupta pentru înviere

„Lumea este răstignită pentru mine și eu pentru lume!”, spune Sfântul Pavel în Epistola către Galateni 6, 14. Aceasta ne‑a zis‑o fiindcă există o moarte vrednică de dorit în această viață, una care ne aduce slava dumnezeiască. Cel care va purta întru sine moartea lui Hristos va trăi în trupul său viața Domnului Iisus.

Există trei feluri de moarte. Prima este moartea sufletului, căci există și „păcat de moarte” cum spune Apostolul iubirii (1 Ioan 5, 16). Într‑un mod mai explicit, Sfântul Simeon Noul Teolog în Imnele iubirii divine ne învață că „cei care trăiesc după trup, toți cei care privesc spre cele de jos, deși aud cuvintele divine sunt deja morți, nefiind născuți din Dumnezeu și neprimind Duhul”. În al doilea rând, există o moarte fizică pe care Părinții Bisericii, moște­nitori ai filosofiei grecești, au definit‑o ca despărțirea sufletului de trup. Și mai este încă o moarte, moartea mistică, despre care Sfântul Apostol Pavel scrie: „Ne‑am îngropat cu El (Hristos), în moarte, prin botez, pentru ca, precum Hristos a înviat din morți, prin slava Tatălui, așa să umblăm și noi întru înnoirea vieții” (Rom. 6, 4).

Aici conceptul este total opus morții sufletești, de vreme ce el anunță învierea sau este chiar concomitent cu învierea duhovnicească. Dar, pentru Părinții Bisericii, această înviere mistică stă la baza chiar a învierii trupului, încât putem afirma că viața noastră în Hristos, începută prin Botez, este cauza învierii ultime a omului și a lumii.

Botezul implică omul integral, atât sufletul, cât și trupul lui

Pentru a înțelege reflecția paulină din Epistola către Romani trebuie să plecăm de la filosofia semitică care ignoră dualismul grec suflet‑trup. Evreilor, ca și vechilor arabi, le este străină noțiunea de suflet ca substanță rațională care animă trupul. Iată pentru ce - și acest lucru poate părea ciudat - Biblia nu vorbește despre nemurirea sufletului așa cum o fac filosofii Antichității grecești. Dualismul biblic este absolut diferit: este cel care pune în față viața și moartea. De aceea moartea mistică nu se referă la suflet, ci la existența integrală a omului. Noi suntem ființe umane care trecem printr‑o nouă naștere în Hristos. Botezul implică omul integral, atât sufletul, cât și trupul lui.

Locul acestei teologii baptismale îl găsim în Epistola către Romani ca o anexă la teologia îndreptării prin credință. Pavel pune în opoziție păcatul cu harul și declară: „Unde s‑a înmulțit pă­catul, a prisosit harul” (Rom. 5, 20). El se întreabă retoric atunci dacă trebuie să rămânem în păcat ca harul să se înmul­țească. Botezul se dovedește a fi manifestarea lui Hristos total în care noi, oamenii, ființăm prin răscumpărarea Sa. Gândirea Apostolului se explică aici: „Dacă am fost altoiți pe El prin asemănarea morții Lui, atunci vom fi părtași și ai învierii Lui. Cunoscând aceasta, că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, ca să se nimicească trupul păcatului, pentru a nu mai fi robi ai păcatului” ( Rom. 6, 5‑6).

Aici Pavel compară realitatea păcatului cu un trup. Păcatul constituie într‑un anume fel realitatea noastră. Acesta dispare prin moartea omului vechi, adică prin apariția Noului Adam în noi. Găsim același lucru semnificat și în Epistola către Galateni: „M‑am răstignit împreună cu Hristos și nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine” (Gal. 4, 20).

În ziua de apoi, harul dobândit în viață va acoperi trupurile înviate

De unde vine această putere a învierii? Aflăm răspunsul la această întrebare în Epistola către Coloseni: „Îngropați fiind împreună cu El prin botez, cu El ați și înviat prin credința în lucrarea lui Dumnezeu, Cel ce L‑a înviat pe El din morți” (Col. 2, 12).

Nu există nimic mecanic aici. Încorporarea la Hristos se împlinește împreună prin credință și Botez. Dar care este relația între Botez și învierea finală? Sfântul Pavel insistă asupra faptului că Duhul locuiește în noi și că întreaga Sfântă Treime se sălășluiește de asemenea în noi: „Iar dacă Duhul Celui ce a înviat pe Iisus din morți locuiește în voi, Cel ce a înviat pe Hristos Iisus din morți va face vii și trupurile voastre cele muritoare, prin Duhul Său care locuiește în voi” (Rom. 8, 11). Avem aici două afirmații. Prima este că Tatăl Care este cauza Învierii Fiului Său este El Însuși cauza sau sursa propriei noastre învieri.

A doua este că instrumentul acestei învieri, a doua mână a Tatălui, cum a spus Sfântul Irineu de Lyon, va locui totdeauna, din cauza Botezului, trupurile noastre muritoare.

Apostolul Pavel afirmă o continuitate între Botez și învierea trupurilor, ceea ce exclude ca învierea, ca rod al Botezului, să fie înțeleasă ca o simplă metaforă.

Sfântul Pavel continuă să vorbească după Botez despre mortalitate, despre corupția trupului, neuitând deloc de această sămânță a învierii. Într‑un mod foarte transparent, Sfântul Macarie Egipteanul vede adevărul lucrurilor când scrie în cea de-a 11‑a sa omilie: „Focul ceresc al dumnezeirii, pe care creștinii îl primesc înăuntrul lor încă din această lume, același foc care acționează în adâncul inimilor, devine exterior când trupul putrezește și îl reface nou, aducând la sfârșitul veacurilor învierea”. Pentru Sfântul Macarie această haină care învelește și aduce slavă încă de pe pământ sufletelor, aceeași haină va acoperi de slavă trupurile goale care vor ieși din morminte în ziua când ele vor învia.

Plecând de la reflecția paulină, Sfântul Nicolae Cabasila elaborează o antropologie admirabilă. „Ieșind din apa botezului, zice el, noi Îl purtăm pe Mântuitorul în sufletele noastre curat, neîntinat de vreun păcat, așa cum a înviat și S‑a arătat ucenicilor Săi, așa cum S‑a ridicat la ceruri, așa cum va veni să ceară înapoi talanții încredințați”.

Pentru Cabasila noi suntem în fața unui dublu fapt, de distrugere și de transfigurare în același timp până la atingerea unui realism care să nu lase nici un loc coruptibilității. „Fierul care stă în foc devine și el foc.” Unitatea între noi și Hristos produce o fuziune într‑un elan nelimitat de iubire: sufletul și trupul împreună cu toate capacitățile spirituale devin una. Și astfel, după cum spune Sfântul Pavel, „ceea ce este muritor este înghițit de viață” (2 Cor. 5, 4). Omul își află ipostasul său în Hristos.

Cum realizăm noi această unire aici pe pământ? Prin euharis­tie. Domnul ni se oferă ca pâine adevărată și Cuvânt al lui Dumnezeu, adică Stăpân în pătimirea Sa răscumpărătoare care dă viață lumii.

Transfigurarea omului începe de aici, de pe pământ

„Cine va mânca trupul Meu și va bea sângele Meu rămâne în Mine și Eu în el” (Ioan 6, 56) și „cine va mânca această pâine viu va fi în veci” (Ioan 6, 51) arată evidența unei încorporări în noi a lui Hristos prin hrănirea din Trupul Său. Opoziția între viața veșnică dată deja prin Hristos și învierea promisă, de la sfârșitul veacurilor, nu este decât aparentă. Iisus a zis, într‑adevăr, surorii lui Lazăr: „Eu sunt învierea și viața”. Dacă este adevărat că Iisus se referă la restaurarea finală în mod explicit în cea de‑a patra Evanghelie, El nu se măr­ginește doar la atât, ci totul este dat în persoana Sa aici și acum. Omul care crede în Hristos și se împărtășește de El în Euharis­tie este deja transfigurat de aici, de pe pământ. Sfântul Simeon Noul Teolog spune că Euharistia ne oferă intrarea în Ziua ultimă, în Lumina neînserată.

Cu toată această frumusețe entuziastă, Tradiția Bisericii nu a pierdut din vedere importanța extraordinară a ascezei. Aceasta este fundamentată pe taina sinergiei între har și voința omului, mister insondabil, căci este vorba pentru voința încă nedeplin hristificată să răspundă la chemarea divină, răspuns al libertății care nu este niciodată desăvârșită și care își găsește sprijinul în darul lui Dumnezeu. Temeiul luptei și al biruinței îl reprezintă cuvintele lui Hristos: „Dacă voiește cineva să vină după Mine, să se lepede de Sine, să‑și ia crucea Sa și să‑mi urmeze Mie” (Mc. 8, 34). De aici vedem cum asceza e privită ca moarte a sinelui, ca moarte a morții sufletului, ca eliberare de patimi, a ceea ce Sfântul Pavel numea „faptele trupului” (Gal. 5, 19), trupul fiind înțeles aici drept cel potrivnic duhului. Iadul începe din viața pământească prin separarea de Dumnezeu, prin refuzul luminii pe care El o revarsă în lume și reprezintă durerea acestui refuz. Iadul este neputința convertirii, deșertul în care se moare de sete fiindcă fugim de izvorul apei harului.

Prin lepădarea de sine, creștinul devine asemenea unui rug aprins care nu se mistuie nicicând. Se spune în Pateric că avva Lot a venit într‑o zi la avva Iosif și i‑a zis: „Părinte, după puterile mele, îmi fac mica mea pravilă, țin post moderat, păstrez tăcerea atât cât se poate. Mă străduiesc pe cât pot să‑mi păzesc inima de gândurile deșarte. Ce să mai fac în plus?~ Atunci bătrânul s‑a ridicat în picioare pentru a‑i răspunde și a înălțat mâinile sale către cer. Iar degetele i s‑au făcut ca zece făclii aprinse. Atunci avva Iosif a zis: „Dacă vrei, fii întreg foc!”

(Traducere și adaptare de Augustin Păunoiu după articolul La mort mistique, Mgr. Georges Khodr, Revue Buisson Ardent, Nr. 4, 1998)