Sfântul Ioan Damaschin și teologia Întrupării Cuvântului - o apologie dogmatică a mântuirii noastre

Între cele mai populare teme pentru Apologetica Ortodoxă se numără cunoașterea Fiului lui Dumnezeu înomenit. Teologia patristică a adus în acest sens mai multe argumente, menite să întărească în dinamica sa o cre­dință a cărei afirmare trece dincolo de apa­rențe. Prin Sfântul Ioan Damaschin această abordare capătă noi sensuri, se întă­rește prin noi forme de expresie și comunică autentic adevărul Bisericii, trăit în contextualizarea interacțiunilor din vremea sa.

Un fin cunoscător al tradițiilor orientale, Sfântul Ioan Damaschin reprezintă în virtutea gândirii și operei sale o veritabilă sinteză a teologiei patristice. Despre viața sa vorbesc pe larg sursele istorice și hagiografice, certificare la cel puțin un secol după trecerea sa la Domnul. Cea mai veche biografie a fost scrisă în limba greacă, fiind identificată nu mai târziu de secolul X. Lucrarea pare să fi fost alcătuită după o sursă și mai veche, de data aceasta în limba arabă, semnată de „Ioan, Patriarhul Ierusalimului”.

Plurivalență culturală

Sfântul Ioan Damaschin s-a născut cu aproximație între anii 650 și 675 și a trecut la cele veșnice în anul 750. Ambele surse hagiografice, greacă și arabă, certifică faptul că tatăl său îndeplinea funcția de ministru al finanțelor la curtea califului Abd al-Malik (685-705) din Damasc. În felul acesta, Ioan a beneficiat de o educație aleasă, crescând la interferența marilor culturi orientale. Și pentru că prin tradiție fiii demnitarilor imperiali deveneau următori ai profesiilor practicate de părinții lor, și Sfântul Ioan Damaschin și-a câștigat existența prin aceeași implicare administrativă. Cu toate acestea, sfântul a rămas fidel credinței și valorilor creștine, cărora s-a dedicat cu toată ființa sa. „Printr-o simplă analiză a operei sale, oricine poate înțelege că sfântul a primit tot ce era mai bun din acea nouă și faimoasă paidea, o educație care în vremea lui cuprindea de asemenea și formarea creștină. Această educație include ceea ce adesea numim artele libere de astăzi. Cei care își puteau permite o astfel de educație aveau posibilitatea să învețe filosofie, retorică și gramatică, putând, de asemenea, să fie inițiați și în pregătirea medicală și formarea morală. Așa se face că, prin această educație formală, tinerii erau pregătiți pentru viață ca și cetățeni activi în societate” (History of Christian-Muslim Relations, John of Damascus and Islam, by Peter Schadler, Brill, Leiden/Boston, 2018, pp. 99-100).

Cu referire la moștenirea scrisă a acestui mare Părinte al Bisericii de Răsărit, trebuie amintit că, „pe lângă importanta lui contribuție ca imnograf la dezvoltarea și fixarea canonului ca specie doxologică, Sfântul Ioan Damaschin a scris numeroase tratate dogmatice și teologice, unele polemice, între care amintim faimoasele Tratate împotriva iconoclaștilor, scrise între 726 și 730, Contra Iacobiților, Sacra Parallela - un codex de dicta patristice cărora a încercat să le dea o formă sistematică. Cele trei omilii encomiastice la Adormirea Maicii Domnului și la Nașterea Fecioarei rămân adevărate modele ale geniului, care l-au inspirat atât de profund și pe Sfântul Grigorie Palama mai târziu” (Parascheva Grigoroiu, Introducere la Sf. Ioan Damaschin, Despre Sf. Treime. Despre Cântarea Trisaghionului, București, 2008, p. 7).

Întruparea Cuvântului ca providență divină

În „Dogmatica” sa, Sfântul Părinte reușește să dăruiască pagini de o frumusețe aparte despre Întruparea Cuvântului lui Dumnezeu. Vom alege în cele ce urmează câteva idei lămuritoare, contextualizând profundul teologic al gândirii Damaschinului. Astfel, în partea a III-a a lucrării sale, Sfântul Părinte leagă Întruparea Cuvântului de Dumnezeiasca Providență: „Despre dumnezeiasca întrupare, despre purtarea de grijă de noi și despre mântuirea noastră”. El învață în acest sens că Dumnezeiasca Întrupare a Fiului lui Dumnezeu este o desăvârșită chenoză, prin care Cel ce era Dumnezeu desăvârșit și veșnic rămâne ceea ce era după fire, făcându-Se om după trup în istoria timpului nostru. „Căci prin bunăvoința lui Dumnezeu și a Tatălui, Fiul Unul născut și Cuvântul lui Dumnezeu, Cel care este în sânul lui Dumnezeu și al Tatălui, Cel deoființă cu Tatăl și cu Sfântul Duh, Cel mai înainte de veci, Cel fără de început, Cel care era dintru început și era cu Dumnezeu și cu Tatăl și era Dumnezeu și există în chipul lui Dumnezeu, Se pogoară aplecând cerurile, adică smerindu-Se fără să smerească înălțimea Lui cea nesmerită, Se pogoară spre robii Lui printr-o pogorâre inexprimabilă și incomprehensibilă. Căci aceasta înseamnă pogorârea. Și, fiind Dumnezeu desăvârșit, Se face om desăvârșit și săvârșește cea mai mare noutate din toate noutățile, singurul lucru nou sub soare, prin care se arată puterea infinită a lui Dumnezeu. Căci ce poate fi mai mare decât ca Dumnezeu să se facă om? Și Cuvântul S-a făcut fără schimbare trup din Duhul Cel Sfânt și din Maria Sfânta, pururea Fecioară Născătoare de Dumnezeu” (Dogmatica, Partea III, cap. 1, București, 2005, pp. 114-115).

„Despre modul zămislirii Cuvântului și al întrupării Lui dumnezeiești”

În continuare, Sfântul Părinte vorbește „Despre modul zămislirii Cuvântului și al întrupării Lui dumnezeiești”. Ne este prezentat în chip lămurit marele eveniment al Bunei Vestiri, când Îngerul Domnului s-a pogorât la Preacurata Fecioară pentru a aduce neprețuita solie a mântuirii noastre. Mergând și mai adânc în profundul valențelor teologice, Sfântul Ioan Damaschin vorbește despre felul în care „Cuvântul dumnezeiesc nu S-a unit cu un trup care exista aparte mai dinainte, ci, locuind în pântecele Sfintei Fecioare, Și-a construit, fără ca să fie circumscris în ipostasa Lui, din sânguirile curate ale pururea Fecioarei, trup însuflețit cu suflet rațional și cugetător, luând pârga frământăturii omenești, și Însuși Cuvântul S-a făcut ipostasa trupului. În chipul acesta este simultan și trup: trup al Cuvântului lui Dumnezeu și trup însuflețit, rațional și cugetător. Pentru aceea nu vorbim de om îndumnezeit, ci de Dumnezeu întrupat. Căci fiind prin fire Dumnezeu desăvârșit, Același S-a făcut prin fire om desăvârșit. Nu Și-a schimbat firea, nici nu avem o iluzie de întrupare, ci S-a unit după ipostasă în chip neamestecat, neschimbat și neîmpărțit cu trup însuflețit, rațional și cugetător, care are în el însuși existența, pe care l-a luat din Sfânta Fecioară, fără să se schimbe firea Dumnezeirii Lui în ființa trupului, și fără să rezulte o singură fire compusă din firea Lui dumnezeiască și din firea omenească pe care a luat-o” (ibid, Partea III, cap. 2, pp. 116-117).