Asceza și conștiința curată
Părinții deșertului, prin sentințele lor, răspund foarte adesea la nevoi punctuale, intervin în situații concrete, rezolvă probleme arzătoare. Totuși, uneori primesc întrebări foarte generale, de felul „cum trebuie să trăim?”. Și, în momentele acestea, răspunsurile lor devin mici sinteze ale experienței lor de viață, comprimate care condensează esențialul. Aceste gânduri ale lor traversează veacurile și au nevoie să fie „despachetate” pentru fiecare generație, altfel mesajul lor poate să fie cu ușurință ratat.
Un asemenea dialog aflăm și la avva Pamvo. „Preotul de la Nitria a întrebat, odată, cum trebuie să trăiască frații? El a zis: În mare asceză, păzind conștiința curată față de aproapele”. Prin acest răspuns sintetic, bătrânul trasează cele două dimensiuni importante, care coordonează viața unui monah (dar care au, în aceeași măsură, sens pentru orice creștin). Avva Pamvo în acest cuvânt vorbește despre raportarea omului la sine și la ceilalți. Așadar, asceză cu privire la sine și conștiința curată față de ceilalți. Iar, între cele două, așa cum vom vedea, există o strânsă dependență.
Asceza sau nevoința este exercițiul permanentei constrângeri de sine, efortul de a domina rațional pornirile subterane ale firii. Probabil că mai potrivit decât rațional ar fi fost să zic noetic, cu gândul la sensurile nous-ului grecesc, care poate fi tradus ca rațiune, doar că plaja semantică este mai vastă și mai completă și nu se poate epuiza cu rațiunea tehnico-științifică, lipsită de deschidere mistică și contemplativă. Cel care se nevoiește nu își permite să băltească indiferent și neatent, nu se lasă în voia mișcărilor sufletești haotice.
Cu siguranță, o asemenea practică are nevoie de discernământ pentru a nu deveni epuizantă rapid și să sfârșească prin a te eroda lăuntric. De altfel este foarte cunoscută o scenă pe care o găsim la avva Antonie cel Mare, care îi răspunde unui vânător mirat să îl vadă că glumește cu frații. Bătrânul îi cere vânătorului să întindă mult arcul, iar când acesta refuză de frică să nu îl rupă, monahul îi explică metafora și îi spune că la fel este și cu sufletul, care și el are anumite limite.
În același timp, bătrânul zice să îți păstrezi conștiința curată față de aproapele. Sunt două dimensiuni implicate aici. Pe de o parte, să nu îl rănești, iar, pe de altă parte, să îi faci binele de care are nevoie, atunci când poți. Să poți face toate astea, este nevoie să îți îmblânzești egoismul, să te smerești, să te muți puțin din centrul universului și să faci loc celorlalți. Când bătrânul zice să îți păstrezi conștiința curată, în spatele acestei afirmații găsim prezumția că există o obiectivitate a conștiinței, ceva dincolo de noi, care nu poate fi cu ușurință falsificat. Asceza practicată, dincolo de faptul că îți frăgezește sufletul și îl face disponibil pentru întâlnirea cu Dumnezeu, este o bază esențială pentru a putea să rămâi curat în relație cu cei din jur. Mai mult chiar, fără asceză, fără nevoință și înfrânare adecvată, vei sfârși rănindu-i și făcând rău celor de lângă tine.