Crucea sau taina jertfei și biruinței în Hristos

Biserica a rânduit mai mul­te zile de cinstire a Sfintei Cruci, fiecare având o semnificație aparte în viața liturgică și duhovnicească: Înălțarea Sfintei Cruci (14 septembrie), Duminica a treia a Sfântului și Marelui Post, Arătarea pe cer a semnului Sfintei Cruci (7 mai), Scoaterea Sfintei Cruci (1 august), precum și zilele de miercuri și vineri din fiecare săptămână. Aceste zile ne readuc mereu în fața ochilor și în adâncul sufletului taina jertfei mântuitoare și puterea Crucii în viața creștinului.

Crucea, simbolul iubirii desăvâr­șite, ne amintește că, în fiecare clipă, suntem chemați să ne ridicăm propriile poveri, să le transformăm în lumină și să contemplăm taina jertfei care ne-a răscumpărat. Ea vorbește lin, dar cu putere, despre răbdare, speranță și izbăvire - testament veșnic al iubirii lui Dumnezeu care vindecă, restaurează și înalță sufletul omenesc dincolo de suferință, spre înțelegerea deplină a mântuirii.

Meditând la cuvintele Mântuitorului Iisus Hristos: Oricine vo­iește să vină după Mine să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie (Marcu 8, 34), înțelegem că purtarea Crucii este, atât pentru cei care doresc să-I urmeze lui Hristos, cât și pentru cei care evită să-și ia crucea, o realitate de netăgăduit! Fie că o purtăm cu credință, fie că o respingem cu împotrivire sau revoltă, fiecare om își are crucea sa. Și singura cale de a-i înțelege rostul este să o ducem până la capăt...

Unii dintre noi, conștienți de limitele firii umane, caută marea milostivire a lui Dumnezeu, recunoscându-și neputințele și cerând ajutorul divin. Alții, însă, se consideră prea puternici și refuză să facă acest lucru. Totuși, Crucea Domnului este prezentă în viața fiecăruia, arătându-ne că existența omului se desfășoară într-un plan tainic, în care dimensiunea pământească și cea cerească se întâlnesc. Brațul vertical al Crucii se intersectează cu cel orizontal, legând cerul de pământ și pe om de Dumnezeu într-o unire aparent umilitoare, însă dătătoare de înălțare, având drept consecință ridicarea și împăcarea.

Sensul Crucii transcende durerea imediată, devenind un drum al transformării interioare, unde fiecare încercare se poate preface în har, fiecare lacrimă în binecuvântare și fiecare umbră de nepu­tință în strălucirea credinței biruitoare.

Crucea ne aduce aminte, în primul rând, de Jertfa răscumpărătoare a Celui care S-a făcut om din iubire față de noi, așa cum cântă troparul din Sfânta și Marea Vineri, regăsit și în rânduiala Proscomidiei: Răscumpăratu-ne-ai pe noi din blestemul legii, cu scump Sângele Tău. Pe Cruce fiind răstignit și cu sulița împuns, nemurire ai izvorât oamenilor, Mântuitorul nostru, slavă Ție!

Ori de câte ori se săvârșește Dum­nezeiasca Liturghie, la pregă­tirea Jertfei nesângeroase, mărturisim acest adevăr.

Jertfa răscumpărătoare ne-a readus în Lumina lui Dumnezeu pe noi, cei căzuți în întunericul păcatului prin neascultarea proto­pă­rinților și prin păcatele săvârșite. Împăcarea cu Dumnezeu s-a reali­zat prin Jertfa plină de iubire a Mântuitorului Iisus Hristos, Care S-a jertfit pe Cruce pentru mântui­rea lumii.

În Duminica dinaintea și după sărbătoarea Sfintei Cruci, în Dumi­nica a treia a Sfântului și Marelui Post, precum și cu alte prilejuri, Bi­serica a rânduit citirea unor peri­cope evanghelice care vorbesc despre Sfânta Cruce, ca semn al dragostei nemărginite a lui Dumnezeu față de om. Prin acestea, suntem chemați să înțelegem că Jertfa Mân­tuitorului nu a fost un simplu act de suferință, ci suprema dovadă a iubirii dumnezeiești, revărsată asupra întregii omeniri.

Despre momentul Jertfei răscumpărătoare au scris marii Părinți ai Bisericii: Ioan Gură de Aur, Chiril al Alexandriei, Iosif al Tesaloni­cului, Iacob cel Smerit, Andrei Criteanul și mulți alții, care au luminat înțelesurile Răstignirii Domnului Hristos, ajutându-ne să pătrundem mai adânc taina Crucii, izvor de viață și mântuire.

Prin tâlcuirile lor profunde, acești mari gânditori ai creștinătății ne-au ajutat să înțelegem că Răstignirea este suprema revelație a iubirii lui Dumnezeu, un act cosmic de restaurare și ridicare a omului din starea sa de păcat și moarte, către viața veșnică și deplina comuniune cu Dumnezeu. Printr-o hermeneutică plină de sensibilitate duhovnicească, toți aceștia au arătat că Răstignirea Domnului nu este doar un moment istoric, ci o permanentă lucrare de transformare spirituală, un izvor nesecat de har și vindecare pentru fiecare suflet care Îl pri­mește pe Hristos.

Cei care călătoresc la Ierusalim și merg pe urmele Domnului sunt cutremurați de iubirea fără de mar­gini a Fiului lui Dumnezeu, de Pătimirile Sale, de greutatea Crucii. În acel loc sfânt, unde s-a împli­nit Jertfa răscumpărătoare, fiecare piatră pare să poarte ecoul Pătimi­rilor, iar amintirea Crucii rămâne vie nu doar prin relicvele păstrate, ci și în inimile celor care vin să se închine. Nu doar dalele îmbibate odinioară cu Sângele mân­tuitor măr­turisesc despre suferința Fiului lui Dumnezeu, ci întreaga Cetate Sfântă respiră această taină - fiecare piatră, fiecare umbră, fiecare șoaptă tăcută a zidurilor poartă în adâncul lor ecoul durerii divine, memoria răstignirii și lumina tainică a Jertfei care a izbăvit omenirea.

Pe Drumul Crucii pășesc nu doar creș­tinii, ci și pelerini de alte cre­dințe, atrași de măreția acelui moment unic în istorie. Indiferent de convingerile lor religioase, aceștia aud mărturia despre clipele când Cuvântul lui Dumnezeu S-a jertfit pentru mântuirea omenirii. Evenimentele de atunci nu sunt doar o lecție istorică, ci constituie o pildă cutremurătoare și mântuitoare, ce continuă să vorbească sufletului despre iubire, sacrificiu și biruința asupra morții.

Istoricii bisericești din veacurile III și IV, precum Eusebiu de Ceza­reea, Severus, Sozomen și alți cronicari ai vremii, au consemnat atât măreția evenimentelor sfinte, cât și încercările de a ascunde adevărul Jertfei lui Hristos. Ei vorbesc despre împotrivirea iudeilor față de credința creștină și despre modul în care locul răstignirii a fost acope­rit cu pietre aduse din cetatea distrusă, într-o încercare disperată de a tăinui semnul mântuirii. Dea­supra locului unde S-a jertfit Mântuitorul a fost așezată o statuie de marmură a zeiței Venus, în spe­ranța că ucenicii Domnului vor uita de ceea ce s-a întâmplat atunci. Cultul zeităților păgâne însă nu a reușit să acopere mărturiile Jertfei Mântuitorului.

Scrierile din perioada vizitei pioasei Împărătese Elena la Locurile Sfinte istorisesc întâmplările din Ierusalimul acelor zile. Relatările scripturistice despre Jertfa Mântuitorului, despre Cruce și despre umilințele îndurate de Cel fără de prihană, precum și cele transmise prin tradiția Bisericii - la fel de vii și de esențiale în spiritualitatea ortodoxă precum slovele Sfintei Scripturi - întregesc tabloul răstignirii și al mântuirii neamului omenesc.

Prin aceste mărturii, înțelegem mai profund taina lui Iisus Nazarineanul, Împăratul iudeilor, soco­tit dimpreună cu făcătorii de rele și răstignit între doi tâlhari, Cel Care, murind pe Cruce, a zdruncinat atât de puternic temeliile lumii, încât pământul s-a cutremurat, catapeteasma templului s-a sfâșiat și morții au ieșit din morminte.

Scriitorii bisericești, citați de marii predicatori și de Părinții Bisericii care au urmat evenimentului mântuitor, ne spun că pelerinajul Împărătesei Elena avea să schimbe istoria creștinilor umiliți în Ierusalim și în alte locuri. Din momentul descoperirii Sfintei Cruci, la începutul secolului al IV-lea, ea a fost așezată la loc de cinste, devenind simbolul biruinței asupra morții și al renașterii credinței. Venerarea Crucii, pornind din Biserica Ierusalimului și răspândindu-se apoi în întreaga lume creștină, a adus bucurie și nădejde celor prigoniți, întărind cuvântul liturgic: `Prin Cruce a venit bucurie la toată lumea”.

Sfântul Apostol Pavel exprimă cu tărie acest adevăr în Epistola întâi către Corinteni: Cuvântul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu (1 Corinteni 1, 18). Altădată, cu durere, le scria filipenilor despre cei ce respingeau acest simbol al mântuirii: Căci mulți, despre care v-am vorbit adeseori, iar acum vă spun și plângând, se poartă ca dușmani ai Crucii lui Hristos (Filipeni 3, 18).

Atitudinea celor de atunci față de Cruce, cu care Apostolul nea­murilor s-a confruntat pretutindeni în călătoriile sale misionare, nu era doar o reacție la un obiect al cre­din­ței, ci exprima o poziție clară față de Cel care S-a răstignit pe ea. Acceptarea sau respingerea Crucii nu era doar o problemă religioasă, ci una existențială: ea delimita lumea între cei care înțele­geau Jertfa Mântuitorului și își asumau credin­ța și cei care, orbiți de împietrirea inimii, refuzau adevărul ce le stătea în față - o frontieră nevăzută, dar mai adâncă decât orice prăpastie, care sfâșia sufletele și le rânduia în tăcerea veșniciei.

Sfântul Ioan Gură de Aur măr­tu­risește, în scrierile sale, despre puterea tainică a Crucii: O, mare putere a Crucii! Câtă prefacere a lucrat neamului omenesc! Din întuneric ne-a scos la lumină nemărginită, din moarte ne-a scos la viață veșnică, din stricăciune ne-a înnoit întru nestricăciune!

În Acatistul Sfintei Cruci aceasta este slăvită ca lumină și far, liman și armă nebiruită, stea care strălu­cește în toată lumea. În aceste ima­gini încărcate de profunzime teologică se descoperă nu doar rolul Crucii ca mijloc al răscumpărării, ci și ca sprijin, scut și călăuză pentru cei ce o cinstesc. Multe dintre textele acatistului și ale rugăciunilor închinate Sfintei Cruci le datorăm Sfântului Andrei Criteanul, mare trăitor, scriitor și imnograf. Nevoitor la Ierusalim și la Constantinopol, iar mai apoi Arhiepiscop al Cretei, acesta a păstorit o vreme la Gortina, într-o perioadă grea pentru mărturisirea credinței creștine.

Când Mântuitorul a călătorit tainic cu Luca și Cleopa către Emaus și vorbeau despre cele întâmplate în Ierusalim în zilele acelea, le-a spus: Oare nu trebuia ca Hristos să pătimească și să intre în slava Sa? (Luca 24, 32). Aceste cuvinte dezvăluie adevărul profund că Pătimirea Sa era așteptată pentru împăcarea noastră cu Dumnezeu. Iar mărturisirea tâlharului de pe cruce, a cărui întoarcere s-a petrecut în ceasul din urmă, fiind primul care a intrat în Rai alături de Hristos, descoperă taina restaurării persoanei în Dumnezeu, fiind o chemare vie pentru toți cei care, purtându-și crucea, aleg să-L urmeze pe Mântuitorul - fie în veacurile de prigoană, fie mai târziu, până în vremurile noastre.

Deși Evangheliile nu consemnează fiecare detaliu al istoriei sfinte, tradiția păstrată la Ierusalim ne oferă mărturii prețioase. Pe drumul către Ein Karem, locul de naș­tere al celui mai mare bărbat născut din femeie, Sfântul Ioan Botezătorul, se află Mănăstirea Sfintei Cruci. Ascunsă între ziduri groase, această vatră monahală păstrează în duh taina Crucii.

Când am vizitat mănăstirea, un monah ierusalimitean, cu chip trans­figurat de fervoare, ne-a împărtășit o istorisire impresionantă, transmisă din vechime. Acesta ne-a spus că îngerii care fuseseră oaspeții Patriarhului Avraam i-au dăruit mult primitorului de străini și amfitrionului plin de iubire - rămas ca paradigmă a ospitalității până la sfârșitul veacurilor - toiegele lor. După arderea Sodomei și salvarea unei părți a familiei lui Lot, acesta i-a cerut sfat unchiului său, care i-a oferit cele trei toiege, primite nu de la oameni, ci de la Dumnezeu.

Istorisirea, probabil o relatare apocrifă târzie, poartă totuși un înțeles profund, legat de taina răscumpărării și de lucrarea lui Dumnezeu în timp. Când Avraam i-a dăruit lui Lot toiegele, i-a dat și un sfat: să le ude cu apă adusă de la Iordan, iar dacă vor înmuguri, acesta va fi semnul iertării dumne­ze­iești. Lot s-a chinuit vreme îndelungată să aducă apă din Iordan. Distanța față de râu era de cel puțin 20 km în linie dreaptă, dacă nu chiar mai mult. Ni se spune că vrăjmașul, potrivnicul binelui, îi vărsa mereu vasul și uneori nici un strop de apă nu picura pe lemnele așezate în pământ. Mulți ani de trudă au trecut până când picăturile de apă au udat toiegele. Acestea au înmugurit și au crescut sub forma unui arbore puternic și viguros.

Secole mai târziu, în vremea lui Solomon, când era nevoie de mult material lemnos pentru zidirea templului, copacul a fost tăiat, dar lemnul nu se potrivea nicăieri. Fie că era prea lung, fie că era prea noduros sau prea greu, nu putea fi integrat în zidirea templului. A fost lăsat deoparte, uitat într-un colț. Dar, în taina vremurilor, acest lemn avea o destinație mai înaltă.

Când a venit ceasul Răstignirii, tocmai acest trunchi a fost ales ca bârna grea pe care Fiul lui Dumnezeu avea să o poarte pe umeri.

Lemnul lepădat de ziditorii templului a devenit Crucea Mântuirii, pe care Hristos a ridicat păcatele lumii. Astfel, ceea ce păruse inutil în ochii oamenilor s-a dovedit a fi tocmai instrumentul prin care Dumnezeu a lucrat izbăvirea omenirii.

Mănăstirea Sfintei Cruci, ridicată în perioada bizantină chiar pe locul unde, potrivit tradiției, crescuse lemnul destinat Jertfei Mântuitorului, a fost martoră, peste veacuri, la încercările istoriei. În anul 614, a fost distrusă de perși, însă împăratul Heraclie a refă­cut-o, redându-i strălucirea duhovnicească. Mai târziu, un călugăr georgian a continuat lucrarea de înnoire, păstrând vie amintirea acestui loc sfânt. Restaurările recente au scos la lumină mozaicuri din secolul al VI-lea și icoane de o rară frumusețe, vechi de peste 600 de ani, mărturii ale credinței neclintite în puterea Crucii.

Cutremurat de istorisirea de la Mănăstirea Sfintei Cruci, am îngenuncheat și eu acolo, în locul unde au fost plantate toiegele - un spațiu sfânt, unde fiecare urmă de picior păstrează amprenta nevăzută a rugilor și a îngenuncherilor celor care au trecut vreodată prin acel loc binecuvântat.

Istoria acestui loc, mai ales Drumul Crucii și Golgota, reprezintă nu doar teme de meditație la sărbătorile Sfintei Cruci, ci chemări vii la întâlnirea cu Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Cel care a venit în lume din iubire nesfârșită pentru om. Nu este suficient să privim Crucea ca pe un simbol al jertfei - suntem chemați să o asumăm, să o purtăm și să trăim taina ei, așa cum a făcut-o Mântuitorul pe drumul spre răscumpărarea lumii.

La fiecare sărbătoare a cinstirii Sfintei Cruci, gândul meu zboară către omul venit din țarină, Simon din Cirene, care L-a ajutat pe Hristos să-Și poarte Crucea.

Cine a fost vreodată în Țara Sfântă și a stat fie și numai un ceas sub arșița soarelui, chiar dacă nu a lucrat la câmp, va înțelege cât de grea este o zi petrecută sub dogoarea necruțătoare a astrului care parcă topește toate contururile cetății. Simon nu a fost un martir, nu a ales în mod conștient să poarte Crucea, dar a fost ales. Și, fără să știe, a devenit părtaș la cea mai sfântă povară, ajutându-L pe Domnul să meargă până la capătul drumului mântuirii.

Această imagine ne amintește că și noi, oricât de simpli sau obosiți am fi, putem deveni purtători ai Crucii, dacă ne lăsăm chemați de Hristos. Când zilele noastre sunt grele și puterile pe sfârșite, gândul nostru se îndreaptă către Mântuitorul, Care, fiind Dumnezeu, dar și om adevărat, a primit ajutorul lui Simon din Cirene. Când întâlnim, la rândul nostru, oameni care ne sprijină în clipe de încercare, trebuie să vedem în ei un dar al lui Dumnezeu, o binecuvântare trimisă pentru a ne ușura crucea. Suferințele, neîmplinirile și poverile noastre nu dispar, dar devin mai ușor de purtat când simțim mâna de ajutor a aproapelui.

Am urmărit cu atenție locurile ultimului drum făcut de către Mântuitorul, înainte de moartea Sa pe cruce, păstrate de tradiție, descoperite mai târziu și refăcute în diverse epoci - în vremea bizantinilor, a cruciaților și chiar în perioade mai recente. Fiecare piatră, fiecare ruină restaurată amintește o parte a istoriei mântuirii noastre, iar aproape toate „popasurile” itinerarului Domnului de la Pretoriu către Golgota sunt reconstituite după planurile unor renumiți arhitecți. Istoria lor este istoria Bisericii noastre și a întregii creștină­tăți, de multe ori răstignită și de fiecare dată înviată.

Dacă Domnul Însuși a căzut sub povara Crucii, cu atât mai mult noi trebuie să avem conștiința propriei căderi. Ne întrebăm adesea cine va prăvăli piatra grea de la ușa mormântului inimii noastre, piatra credincioșiei față de Domnul Slavei... Dar dacă privim cu atenție și cerem ajutorul Lui, descoperim, asemenea celor care au mers dis-de-dimineață la mormânt, că piatra, care era mare foarte, fusese răsturnată...

Cinstirea Sfintei Cruci este prăznuirea nădejdii tuturor celor ce cred în puterea ei. Pentru creștini, ea nu este doar un simbol al suferinței, ci semnul biruinței, arma nebiruită a celor ce se încred în Dumnezeu. Ea este podoaba creștinătății, pavăză și scut în fața încercărilor, sprijin în slăbiciune și făgăduința că, prin jertfă, vine și învierea.

Privind către Cruce, privim către mântuire, către speranța care nu piere și către iubirea fără de sfârșit a lui Hristos pentru lume. Crucea este astfel scară nevăzută, țesută din lacrimi și lumină, din suferință și har, și poarta tăcută prin care speranța nesfârșită răzbate dincolo de moarte, transformând durerea în slavă și neputința în izbândă veșnică.