Așezări monahale în scrierile lui Sadoveanu

Pentru calendarul literar al culturii române, ziua de 19 octombrie rămâne legată de inevitabilul pas între timp și veșnicie făcut de Mihail Sadoveanu. Tot în anotimpul culorilor, la 5 noiembrie 1880, scriitorul și-a început existența în orașul Pașcani. Ba am putea spune că mulți ani din viață i-a petrecut într-o mohorâtă „toamnă”, având o copilărie înlăcrimată, marcată de condiţia grea și de decesul prematur al mamei, Profira Ursachi, odrasla unor țărani din Verșeni, sat pitoresc de pe valea Moldovei, dar şi de comportamentul glacial al tatălui, boierul Alexandru Sadoveanu din Paşcani, care nici măcar nu a voit să-l recunoască la naştere ca pe propriul copil. De aceea Mihail a fost crescut cu nesfârşită afecţiune de jertfelnica sa mamă, care i-a sădit în suflet nenumărate deprinderi frumoase, între care și dragostea pentru voievodalele așezări monahale pe care le vizitase încă din anii copilăriei. Cu mama de mână, viitorul romancier a participat la numeroase hramuri nemţene, neui­tân­du-le niciodată. La vârsta maturităţii a reînnodat tradiţia, devenind un pelerin atent în căutarea unor clipe unice prilejuite de întâlnirea cu Dumnezeu. Acestei deprinderi aş vrea să vă fac părtaşi prin rândurile ce urmează, nu îna­inte de a reitera un cuvânt deosebit rostuit cu grijă de academicianul Eugen Simion: „Sadoveanu este în proza noastră ceea ce este Iorga în istorie”.

Revenind la pelerinajele romancierului prin vetrele noastre monahale, m-am oprit, dintru început, la câteva impresii despre Mănăstirea Secu: „Mănăstirea Secu stă singuratică într-o scobitură a muntelui, între codri uriaşi. Singură, împresurată de ziduri de cetate, stă vechea ctitorie a lui Nestor Ureche, într-o linişte desăvârşită”. A ajuns şi la Râşca Sadoveanu: „…după ce trecurăm şi apa Râştei, deodată mănăstirea izvorî neagră, ca din pământ, cu turnurile neclintite pe cer, între valurile încremenite de verdeaţă, bogate, nedesluşite prin întunecime”. Tot din zona Sucevei l-a impresionat şi chinovia Slatina: „În depărtare, albastră, se înalţă în cer închizând zarea, o bâtcă bătrână, sub care, pe negrul brazilor, se desluşeşte cetăţuia Slatinei, cu ziduri mari, cu turnuri felurite, scânteietoare. E o cetate veche şi bogată, ferită de drumul năvălirilor, zidită de Lăpușeanu”.

Revenind mai aproape, prozatorul a străbătut adesea drumeagurile către cunoscutele chinovii nemţene, lăsându-ne mărturii remarcabile. Cine nu ţine minte descrierea hramului de la Mănăstirea ­Neamţ din debutul romanului Fraţii Jderi? Şi Agapia l-a emoţionat în chip deosebit pe literat: „Brădet înalt, în ziduri negre, înconjoară Mănăstirea Agapia, iar puternicul miros al răşinei brazilor deodată ne împresoară, ne intră în suflet”. De la Agapia, pelerinul a plecat spre cealaltă chinovie de maici: „prin­tr-un ochiu de poiană, zărim turnurile Varaticului”. Nu doar marile obşti l-au fascinat pe neobositul peregrin. Iată cum a descoperit Schitul Icoana al Mănăstirii Neamţ, prin anul 1950: „Într-o poieniţă grămădită din toate părţile de pădurea de brad am găsit Schitul Icoana. În dreapta, la marginea prăpastiei, se arăta bisericuţa. Avea turnuleţ şi alcătuire după toată rânduiala”.

Tihna Schitului Vovidenia i-a oferit scriitorului clipe de reculegere şi reîmpăcare cu Biserica strămoşilor. De aceea l-a zugrăvit în cuvinte de neuitat: „Nu departe de ctitoria veche mușatină, după ce treci o culme, stă ascuns într-o văiugă, aproape de un iaz, Schitul Vovidenia. Împrejuru-i se înşiră câteva căsuţe de monahi, mai liniştite decât cele din mănăstirea mare. Biserica cu cinci turnuri, când îşi trimite glasurile, deşteaptă mai multe ecouri în pădurea de aproape”.

Nu am epuizat tema. Există numeroase alte chinovii cărora Sadoveanu le-a dedicat rânduri memorabile. Nădăjduiesc însă că spicuirile din prezentul material vă vor îndemna să lecturați măcar unul din cele 104 volume scrise de Sadoveanu, ca să descoperiţi ori să redescoperiţi pagini impresionante.