„Atât ajuți pe aproapele, câtă suferință poți răbda pentru el”
Ca să te iubești cu adevărat, trebuie să te lepezi mai întâi de tine, căci iubirea deplină a celuilalt își asumă riscul urii ca răspuns. Suferința în boală și prigoană adâncește paradoxal credința și iubirea, le cerne, le lămurește în focul ei, pentru a le arăta mai apoi fără să vrea luminoase tuturor. Despre compasiunea și rolul terapeutic al duhovnicului, despre statornicirea credinței și urmarea voii Domnului ne vorbeşte în interviul de mai jos ieromonahul Nicholas Saharov, de la Mănăstirea „Sfântul Ioan Botezătorul” din Essex, Anglia.
Părinte Nicholas, cum să acceptăm suferința fără nici cel mai mic gând de împotrivire?
De ce avem suferința? Multă lume spune: „Dumnezeu m-a pedepsit pentru păcatele mele!” Cu cât înaintez în vârstă însă, îmi dau mai bine seama că Dumnezeu nu pedepsește. Dumnezeu ne direcționează către Împărăția cerurilor, nu doar în viața viitoare, ci chiar în această viață. Privește la suferința ta peste zece ani! Atunci când suferi, când te afli în ispită, se poate întâmpla să te cerți cu Dumnezeu, însă după câțiva ani Îl vei binecuvânta pe Dumnezeu din toată inima pentru ce ți-a dat. Foarte multe dificultăți prin care am trecut de-a lungul vieții mele, care n-a fost una ușoară, ca și a voastră, pe moment nu le-am înțeles. În momentul în care am intrat în viața monahală, în Rusia, L-am simțit pe Dumnezeu tăcut, ca și când ignora dorințele mele. Dintotdeauna am visat să fac teologia la Seminarul Teologic din Moscova, și parcă toate ușile îmi erau închise. Toate cererile mi-au fost respinse, și am fost redus la nimic. Aș fi putut eu ști în acel moment că peste câțiva ani părintele Sofronie mă va trimite la Oxford? Dacă aș fi început seminarul, n-aș fi ajuns la Oxford. Dacă Dumnezeu te-ar întreba peste câțiva ani, ca și la Judecata de Apoi: „Am avut dreptate să fac astfel?”, ar trebui să spui: „Amin!...Vino, Doamne Iisuse!” (Apocalipsa 22, 20).
Într-un cuvânt de-al său, Părintele Arsenie Boca spunea că „atât poți să ajuți pe aproapele tău, câtă suferință poți să înduri pentru el”. În același sens, Sfântul Siluan Athonitul vorbea despre o nevoință văzută ca durere asumată pentru întreaga lume. Ați putea dezvolta acest ultim aspect, cunoscând duhul în care s-au scris aceste cuvinte?
Hristos a spus în Evanghelia Sa: „Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este” (Matei 5, 48). Însă cu un alt prilej a spus: „Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv” (Luca 6, 36). Aceasta este esența iubirii lui Dumnezeu. Atunci când iubești pe cineva, suferința acelei persoane este insuportabil de dureroasă pentru tine. Începi cu familia ta, dar inima ta crește. Nu poți suporta s-o vezi pe mama ta în dureri. Mama mea a suferit de cancer și știu ce înseamnă durerea în momentul în care îți vezi un părinte bolnav de o astfel de boală. În momentul în care văd o femeie de vârsta ei, știu cum să simt compasiune pentru acea persoană, pentru că am simțit compasiune pentru mama mea. La fel se întâmplă și cu copiii, căci familia are toate vârstele. Astfel învățăm compasiunea față de fiecare. Despre aceasta ne vorbește Hristos. El a fost gata să meargă și să moară pentru fiecare ființă umană. Sfântul Siluan continuă în rugăciunile sale această „răstignire” împreună cu Hristos în compasiunea sa față de întreaga lume. În momentul în care ai această dragoste, precum Sfântul Siluan, inima ta nu poate fi împăcată când vede în jur suferința. Inima sa a crescut până la „măsura vârstei deplinătății lui Hristos” (Efeseni, 4, 13). Sfântul Siluan a îmbrățișat toată lumea, toată omenirea, de la începuturi până la sfârșit. În ultimele sale cuvinte, a spus: „Când voi ajunge în fața Domnului, a lui Hristos, mă voi ruga pentru întreaga omenire!” Inima creștinului nu poate fi împăcată dacă cineva suferă. Făcând aceasta, devenim la fel de desăvârșiți precum Tatăl nostru Cel ceresc în milostivirea Sa. Aceasta este destinația ultimă a tuturor sfinților, a Maicii Domnului, care plânge pentru întreaga lume și pentru noi în fiecare clipă. De ce plâng uneori icoanele? Este o reflectare a acestei iubiri, a acestei compasiuni față de noi. Aceasta este destinația Cuvioșilor Siluan, Arsenie Boca... și a numeroși alții pe care-i putem invoca. Însuși fundamentul rugăciunii sfinților este această compasiune înflăcărată.
Care sunt mijloacele credinței creștine ortodoxe pentru vindecarea depresiei, a anxietății și a gândurilor de suicid?
De multe ori oamenii vin la mine (ca duhovnic) într-o stare de depresie. Eu examinez întâi dacă este vorba despre un fenomen duhovnicesc sau de unul fizic, medical. Uneori oamenii au această constituție, e în sângele lor. În acest caz, intervenția medicală poate să ajute. Dacă depresia însă este una duhovnicească, atunci eu, în calitate de părinte duhovnicesc, trebuie să iau în propriile mâini această boală. Depresia duhovnicească este simptomul urmării unui scop greșit în viață. Hristos ne-a arătat ce ne va da viață și bucurie aici pe pământ. Dacă oamenii au patimi peste patimi, dacă au patimi nesatisfăcute, căci și-au investit întreaga viață, totul, într-un ideal greșit, sarcina mea este de a distruge acest idol, și de a-L așeza pe Hristos în locul acestui idol. Aceasta este lucrarea mea ca duhovnic.
Există o mare diferență între psihiatrie și tămăduire duhovnicească.
Există o metodă psihologică, numită sublimare, cu ajutorul căreia înlocuiești o patimă cu alta, așa încât patimile se află în echilibru. Însă părintele duhovnic trebuie să meargă chiar la rădăcina problemei, să vadă unde este cancerul duhovnicesc în sufletul persoanei depresive. Cu harul și ajutorul lui Dumnezeu, încercăm să-l înlăturăm. Este o operație chirurgical-duhovnicească foarte complicată, care se realizează mai presus de toate prin rugăciune. Dacă ai un părinte duhovnic foarte experimentat, este foarte ușor să scapi de aceste gânduri urâte. Părintele Sofronie obișnuia să spună că dacă o persoană are ascultare, există șanse mari să se vindece.
Există vreun pericol în rostirea permanentă a Rugăciunii lui Iisus?
Există pericolul de a deveni „obsedat” și îndrăgostit de Hristos! Mi-ar plăcea să am această obsesie!
Cum putem ajuta pe cineva care nu are nici o legătură cu Biserica să-L descopere pe Dumnezeu?
L-ați descoperit voi înșivă pe Dumnezeu? Să începem cu noi înșine! Interesant este că cei care L-au descoperit pe Dumnezeu nu vor să impună nimic nimănui cu forța. Ei își trăiesc bogăția vieții lor și strălucesc... Nu ei merg după oameni, ci oamenii sunt aceia care vin la lumină. Nu poți să păcălești inima omenească. Inimile oamenilor simt unde se află adevărul. Dacă vrei să convingi pe cineva prin cuvinte, persuasiune și afirmații dogmatice, sfârșești într-o înfundătură. Cum credeți că L-au propovăduit Sfinții Apostoli pe Hristos? Erau atât de inspirați, atât de aprinși de iubirea lui Dumnezeu, încât ceilalți oameni îi vedeau și îi urmau. Sfântul Apostol Pavel era într-un extaz continuu al iubirii pentru Hristos. Înainte de a încerca să-i aducem pe alții la Dumnezeu, trebuie să ne aducem pe noi înșine, iar Dumnezeu Își va face lucrarea Lui.
Ce înseamnă să te lași în voia lui Dumnezeu? Cum să înțelegem și să aplicăm aceasta?
Vă recomand cu tărie să faceți acest lucru, pentru că dacă n-o faceți, vă veți trezi în junglă. Îi sunt foarte recunoscător lui Dumnezeu că mi-a dat această lipsă de încredere în propriile mele decizii privind diverse etape din viaţa mea. Întotdeauna mi-a fost frică să iau decizii fără Dumnezeu și fără să știu voia lui Dumnezeu. Mă comportam într-un fel extrem de laș. Spuneam: „Doamne, Tu hotărăști și Tu faci!” Și El făcea, de fiecare dată. Și m-am găsit pe mine însumi exact unde voiam să fiu. Dumnezeu mi-a dat un loc și o slujire care se potriveau cel mai bine cu personalitatea mea. Au fost foarte mulți ani în care nu L-am putut înțelege pe Dumnezeu. N-am putut înțelege de ce eu, care mă simt atât de nemonah, să devin călugăr. Mi-a demonstrat că are întru totul dreptate și Îi sunt foarte recunoscător de fiecare dată când argumentele Lui câștigă în această dezbatere. De aceea termin prin cuvintele Bisericii noastre: „Unii pe alții și toată viața noastră lui Hristos să o dăm!” Amin. Fie ca rugăciunile sfinților să fie cu noi!