Atât de multe nume!

Cel care citeşte pentru prima dată cartea Facerii va fi descurajat de prezenţa a numeroase nume de persoane. La sfârşitul cap. 4, în cap. 5, dar mai ales în 10, 11, nume nesfârşite alcătuiesc genealogii ample. Care să fie rostul lor, dacă despre mulţi dintre cei menţionaţi nu cunoaştem nimic?

De ce nume? Unele ediţii ale Sfintei Scripturi chiar folosesc un corp de literă mai mărunt pentru listele de nume (de exemplu Revised Stardard Version). Acestea par şi cele mai plictisitoare: cine se oboseşte să le pronunţe, mai ales că sună atât de nefamiliar şi straniu? Totuşi, Sf. Ioan Gură de Aur atrage atenţia: "Ştiu că mulţi, uitându-se la catalogul numelor şi dând puţină luare-aminte cuvintelor citite, socot că spusele acestea nu au în ele nimic deosebit, ci sunt doar simple nume. Dar eu vă rog pe toţi să nu treceţi cu uşurinţă pe lângă cele scrise în Dumnezeieştile Scripturi. Nu-i nici un cuvânt scris în Scriptură care să nu cuprindă în el multă bogăţie de idei" (Omilia 21 la Facere, în: Scrieri, Partea I, Omilii la Facere (I), trad. D. Fecioru, EIBMBOR, Bucureşti, 1987, p. 244). Înseamnă deci că fiecare nume în parte are o valoare specială, aşa cum de pildă preotul citeşte cu voce tare în biserică pomelnicul. Teologic vorbind, fiecare nume reprezintă o persoană, iar valoarea acordată persoanei constituie tocmai caracteristica de bază a creştinismului. Pe de altă parte, dacă privim mai atent, vom observa că nici numele nu funcţionează izolat, ci sunt adunate în structuri: genealogiile. În ebraică genealogiile se numesc toledot, de la verbul yalad "a naşte", "a genera", putând deci să le traducem şi "generaţii" sau "naşteri". Pentru mentalitatea biblică, individul nu poate vieţui decât în comunitate, încât aceasta de multe ori ne apare ca un organism viu, ceea ce este numit de obicei personalitatea corporativă. Doar parte dintr-o familie, membru al unei comunităţi, omul îşi poate manifesta deplin lucrarea. Zece genealogii Deloc întâmplător, în cartea Facerii sunt 10 şiruri de asemenea genealogii: "ale cerului şi ale pământului" (Facere 2, 4); "ale lui Adam" (5, 1), "ale lui Noe" (6, 9); "ale fiilor lui Noe" (10, 1); "ale lui Sem" (11, 10); "ale lui Terah" (11, 27); "ale lui Ismael" (25, 12); "ale lui Isaac" (25, 19); "ale lui Isav" (36, 1) şi "ale lui Iacov" (37, 2). Ele încep de obicei prin formula "Acestea sunt genealogiile…", dar în Facere 5, 1 apare pentru prima şi singura dată "cartea genealogiilor". Din păcate, Biblia sinodală este foarte inconsecventă în traducerea termenului şi de aceea nici nu ne miră că la o citire rapidă ne pot scăpa din vedere: "obârşia" (Facere 2, 4), "neamul" (5, 1), "viaţa" (6, 9; 25, 12), "spiţa neamului" (10, 1; 11, 27; 25, 19; 36, 1), "istoria vieţii neamului" (11, 10), "istoria urmaşilor" (37, 2). De patru ori se foloseşte sintagma "spiţa neamului", totuşi întâlnim nu mai puţin de şase variante de traducere pentru acelaşi termen (toledot). Ar trebui să alegem o soluţie, care să se potrivească în toate cele 10 cazuri, iar problema este îngreunată de faptul că însăşi creaţia este descrisă ca toledot. Evident aici nu s-ar potrivi "spiţa neamului". Recunosc că nu am găsit până acum o traducere potrivită, de aceea mă limitez să folosesc de convenienţă termenul "genealogie". Traducătorii Septuagintei au redat toledot prin genesis şi se pare că au fost foarte încântaţi de ideea de "carte", pentru că au folosit expresia din Facere 5, 1 chiar şi la prima ocurenţă, deşi nu se regăsea în textul ebraic. Aşa întâlnim în Facere 2, 4 "aceasta este cartea genealogiei cerului şi pământului". Interesant apoi că în cele două cazuri din 10 când apare sintagma "carte" (biblos), traducătorii greci utilizează singularul ("cartea genealogiei"), dar în restul cazurilor păstrează pluralul ebraic: "iar acestea sunt genealogiile lui cutare". Este ca şi cum, prin raportarea la carte, generaţiile devin una singură. Facerea ca genealogie Faptul rămâne foarte important, pentru că titlul primei cărţi a Bibliei este chiar genesis. Traducerea noastră sinodală a impus traducerea Facerea (încă o variantă de traducere adăugată la lista precedentă!), deşi încă mai există şi calchierea după greacă, Geneza. Avem deci de-a face cu cartea care conţine genealogiile, rânduite într-un singur şir catagrafic, "Cartea genealogiei" (biblos geneseos). Ceea ce era socotit secundar, tipărit uneori cu font mai mic, devine chiar miezul cărţii, fixându-i acesteia titlul. Interesant că prima genealogie este chiar a creaţiei. Prin "cer" şi "pământ" se înţelege ca sinecdocă întregul cosmos: generaţiile cosmosului sunt cele şapte zile ale creaţiei, care rânduiesc etapele apariţiei tuturor celor care există. De altfel, aici este şi singurul caz când formula genealogică apare la finalul genealogiei, şi nu la începutul ei, ca o introducere. Rolul acestei poziţionări constă tocmai în realizarea trecerii de la pericopa creării lumii la istoria omului. De fapt, întreaga istorie se prezistă ca o succesiune de generaţii. Această percepţie o avem şi în cadrul liturgic, prin deasa folosire a formulei "în vecii vecilor". În ebraică nu întâlnim concepţia abstractă a eonilor, a perioadelor de timp impersonale. Dimpotrivă, ledor wador înseamnă "din generaţie în generaţie", sugerând o viziune personalistă asupra timpului, care nu se desfăşoară implacabil, ci cuprinde un şir de generaţii umane, neamuri compuse din persoane înrudite între ele. De aceea, numele izolat nu are nici o semnificaţie, însă integrat în genealogii implică împlinirea binecuvântării divine: "Creşteţi şi vă înmulţiţi, umpleţi pământul şi-l stăpâniţi" (Fac 1, 28). Generaţiile şi chipul lui Dumnezeu Prin genealogie, omul îşi dovedeşte calitatea de chip al lui Dumnezeu, creând prin naştere. De aceea cred că Septuaginta a introdus termenul de "carte" şi la creaţie. Astfel, cartea genealogiei creaţiei oferă arhetipul divin, pe care apoi cartea genealogiei omeneşti o repetă şi o îndeplineşte. Observăm că, în cuprinsul Facerii, naraţiunea se împleteşte cu genealogiile. De obicei, ne gândim în primul rând la naraţiunile Facerii, dar, dacă plecăm de la titlul cărţii oferit după Septuaginta, osatura literară nu o constituie naraţiunile, ci genealogiile. Naraţiunile sunt doar detalieri ale segmentelor din arborele genealogic gigant al omenirii. De aceea, de exemplu, în mod curios nu există "genealogia" lui Avraam, deşi Avraam ocupă un loc de frunte printre patriarhi. El este inclus în genealogia lui Terah, ceea ce înseamnă că într-adevăr este urmărită şi istoria rudelor lui Avraam din Mesopotamia (de exemplu Laban, cu care Iacov încheie un legământ). Genealogiile împlinesc astfel o funcţie teologică: reprezentând ordinea încă de la creaţie, genealogiile anunţă planul divin, iar naraţiunile, reprezentând contingentul, explicitează modul în care oamenii s-au manifestat faţă de voia lui Dumnezeu. Pe de altă parte, genealogiile prezintă relaţiile politice şi sociale ca fiind de fapt relaţii familiale, între membrii, mai apropiaţi sau mai depărtaţi, ai aceleiaşi familii (Robert B. Robinson, "Literary Functions of the Genealogies of Genesis", în: Catholic Biblical Quarterly, 48 ş1986ţ, pp. 595-608). Omenirea este o mare familie, ai cărei membri rămân fraţi, încât orice crimă apare în realitate ca fratricid. Pentru Biserică, scrierea numelor presupune citirea lor canonică, pomenirea. De altfel, esenţa slujirii cultice a fost indicată de Mântuitorul în "pomenire": "Şi, mulţumind, a frânt şi a zis: Luaţi, mâncaţi; acesta este trupul Meu care se frânge pentru voi. Aceasta să faceţi spre pomenirea Mea. Asemenea şi paharul după Cină, zicând: Acest pahar este Legea cea nouă întru sângele Meu. Aceasta să faceţi ori de câte ori veţi bea, spre pomenirea Mea" (1 Corinteni 11, 24-25).