Atenţie cunoscătorilor, curaj începătorilor!

▲ Drumul postului este de fiecare dată altul, există o infinitate de trasee posibile care pot conduce către mormântul gol al Mântuitorului ▲

De duminica trecută am intrat în Triod, una din cele trei mari perioade ale anului bisericesc (celelalte două sunt Penticostarul şi Octoihul). Triodul cuprinde Postul Mare, dar şi cele trei săptămâni dinaintea sa, considerate pregătitoare. Pregătire pentru ce? Pentru post, desigur, care, la rândul lui, este şi el o pregătire pentru sărbătoarea Învierii. În textele liturgice ale Triodului, se vorbeşte adesea despre postul dinaintea Paştelui ca despre o călătorie, un pod care ne înalţă spre o altă dimensiune. Probabil că aşa se şi explică necesitatea perioadei pregătitoare dinaintea postului: orice călătorie importantă trebuie aranjată cu atenţie; trebuie, pe cât posibil, să intuim ce anume nu ar fi bine să ne lipsească din valizele de călătorie. E clar, când faci un drum pentru prima dată, e musai să te sfătuieşti cu cei care l-au mai străbătut, e în interesul propriu să afli ce dificultăţi au întâmpinat şi să încerci să-i iscodeşti ce şi-ar pune ei în tolbă, dacă ar mai porni o dată la drum. Perioada Postului Mare este un drum pe care Biserica l-a străbătut de atâtea şi atâtea sute de ori. Şi, datorită acestei colosale experienţe, a considerat că e necesară o instruire preliminară. S-a constatat, probabil, că postul dinaintea Învierii nu este ca un tobogan care îţi provoacă aceleaşi senzaţii şi te duce, invariabil, în acelaşi loc. Drumul postului este de fiecare dată altul, există o infinitate de trasee posibile care pot conduce către mormântul gol al Mântuitorului. Buna pregătire pentru călătorie este, însă, de o importanţă crucială. Triodul propune, în primele duminici, ca temă de reflecţie, două parabole care, dintr-o anumită perspectivă, vorbesc despre acelaşi lucru: pericolul de a judeca oamenii şi situaţiile după şabloane. Parabolele vameşului şi fariseului şi cea a fiului risipitor sunt un semnal de alarmă: atenţie la aparenţe, atenţie la obişnuinţe! Cum de nu s-au temut Părinţii care au alcătuit tematica Triodului să nu-i smintească pe credincioşi, prin cele două parabole? Unii chiar ar putea identifica în cele două situaţii un meta-mesaj subversiv la adresa postului, a obiceiurilor decente, cuvioase, o suspectă empatizare cu spiritele libertine, neascultătoare. Fariseul, un „postitor convins“, unul dintre cei mai respectabili reprezentanţi ai societăţii iudaice antice, este aşezat mai prejos de un vameş, asupritor şi trădător al conaţionalilor săi. Fiul mai mare, ascultător şi supus tatălui său, mereu premiant, mereu preocupat să fie pe placul părintelui său, să culeagă toţi laurii posibili este, peste noapte, „detronat“ de un renegat. Ce dreptate mai e şi asta? Ce rost mai are să respecţi poruncile, regulile dacă premierea se face după criterii atât de subiective, imposibil de anticipat? Oare nu sunt nepotrivite aceste exemple, tocmai înaintea unei perioade în care Biserica îndeamnă la postire, la o disciplinare a pornirilor pătimaşe, la o atenţie mai mare faţă de mesajele ei? Cheia dilemei o găsim în a treia duminică a Triodului (a Înfricoşătoarei judecăţi), ultima dinaintea Postului mare, când ni se dezvăluie criteriul esenţial după care Dumnezeu va evalua modul în care ne-am trăit viaţa, când (surpriză!) nu respectarea legilor şi regulamentelor înseamnă ceva, ci dragostea faţă de Dumnezeu; care-i tot una cu dragostea concretizată în fapte bune faţă de aproapele aflat în dificultate. Mai este puţin până începe postul şi ar fi bine să conştientizăm că nu e cazul să ne considerăm superiori celorlalţi. În viaţa duhovnicească e de-a dreptul catastrofal să crezi că eşti posesorul vreunui atu, cum nepermis este şi să crezi că toate şansele s-au epuizat. Aşadar, atenţie cunoscătorilor, curaj începătorilor! Asta au vrut să ne transmită Părinţii care au compus superbele slujbe care preced Postul Mare.